Continuăm periplul pe Valea Oltului, de la sud spre nord cu o scurtă vizită la cascada Lotrișor.
Aproape de ieșirea din defileul Oltului spre Râmnicu-Vâlcea, dar încă nescăpați din fălcile stâncoase, ne oprim să admirăm cum un râușor se scurge liniștit în apele marelui râu.
Pe marginea drumului două parcări mari, un motel și restaurant (Lotrișor) te îmbie să oprești ca să-ți mai întinzi oasele și să bei un ceai cald într-o dimineață geroasă de final de noiembrie 2018.
Dar nu numai atât. Un indicator îți spune că la doi km mai sus pe râuleț (Lotrișor) ar fi o cascadă faină. Mănuși, căciulă, o haină groasă și hai s-o vedem.
Nu ieșim bine din parcare că se aude un lătrat, iar pe malul râului apare un cățel alb care vine direct spre noi. Imediat în spatele lui, unul maroniu trece pe sub pod cu gând să ne iasă în spate.
Ne înconjoară. Tactică, nu glumă. Iacătă-i pe amândoi, dar nicidecum spăimoși precum le era lătratul. Dădeau ambii din cozi de ziceai că o să și le rupă. Ba ăla roșcovanu chiar zâmbea de-a dreptul.
De unde, de neunde, mai apare unul negru. Foarte serios. Nu i se citea nimic pe față. Mâncare nada. Doar niște bomboane mentolate, dar n-aveau nasurile înfundate.
Toate una peste alta, s-au dovedit a fi niște însoțitori de nădejde pe tot drumul la dus, că la întoarcere s-au oprit prin pădure, având ei ceva treabă și nu i-am mai văzut.
I-am căutat și după două zile, să-i răsplătim, dar nu i-am găsit. O fi fost iar în misiune…
Drumul până la cascadă durează cam 45 de minute – o oră, fără grabă, per pedes. E un drum forestier care însoțește râul.
Pe măsură ce te adâncești în munte, versanții sunt tot mai impunători, iar valea capătă aspect de chei.
Să nu vă așteptați s-auziți zgomotul cascadei. Nu este o cădere pe verticală, cum era de așteptat. Apa curge pe un perete stâncos foarte abrupt și nu se aude decât un fâșâit.
Cascada a fost creată de mâna omului, cu ajutorul dinamitei. Ca să nu pună în pericol drumul forestier, râul a fost deviat printr-un tunel, iar la ieșire se trezește în buza prăpastiei și cade vreo 30 m.
Merită văzută. În total, cu poze cu tot, îți ia cam 2 ore de la drumul național (DN7). Tot traseul este foarte curat, bine întreținut, cu locuri de popas amenajate și detalii despre fauna locului.
Cică vara se poate urca și cu mașina, contra unei sume oarecare, situație în care valea sigur se umple de grătăriști. Cel mai frumos e pe jos…
La sfârșit de noiembrie era pustiu. N-am întâlnit țipenie de om. Doar câinii s-au cam agitat de două ori.
Probabil auziseră sau mirosiseră vreo jivină, dar le-a fost foarte greu să învingă gravitația și să urce. Însă urme de civilizație există.
Pe acolo au trecut Miri, Sebi, Marius, David și alții ca ei. Dar și fraieri ca noi. Dacă n-ar fi pozele, n-ar ști nimeni că am fost acolo…