O drumeție la cascada Scoruș, în orice anotimp, poate fi una dintre cele mai frumoase excursii. Vă invit la o vizită de toamnă timpurie.
Faină-i valea Lotrului! Și dacă te împinge curiozitatea să vezi și ce nu se vede din șosea te vei întoarce cu sufletul plin de frumusețe și picioarele pline cu plumb, însă cu o puternică dorință de a reveni.
Doar că noi nu prea avem vreme și ne ocupăm timpul cu ”chestii” mult mai importante, cum ar fi televizorul, shoppingul, serviciul, etc.
După câteva treceri spre și dinspre Transalpina, hotărăsc că ar fi cazul să caut altceva în zonă.
Așa am ajuns în Cheile Latoriței, superbe ca peisaj, cumplite ca șofer, ochei ca drumeț, ocazie cu care am urcat până la Apa Spânzurată, una dintre multele cascade cunoscute și cvasinecunoscute din comuna Mălaia, supranumită Regatul Cascadelor.
Una dintre cele mai frumoase căderi de apă din zonă, scăpată ca prin minune de captare, este Cascada Scoruș.
Se spune în ultimii ani, de când a devenit cunoscută pe scară largă, că ar fi cea mai înaltă din țară, cu o prăbușire totală de apă de peste 100 m.
Încă nu s-a omologat, deși domnul Ciucă, un localnic pătimaș, se zbate atât pentru record cât și pentru nume, susținând domnia sa că ar trebui să se cheme Cascada Ciucă pentru că dânsul a descoperit-o pentru public.
Ca să ajungi la cascadă, trebuie să urci pe Lotru în sus de la Brezoi până în Mălaia.
Chiar după ce începe lacul de acumulare, înainte de podul peste Bucureasa, un indicator te îndeamnă la pensiunea Căsuța din Pădure, un altul spre Cascada Scoruș și un al treilea spre o stână din Munții Căpățânii.
Faci stânga și intri pe drumul forestier, nu rău, iar după câteva sute de metri ajungi la pensiune. Mai mergi un pic și un loc mai larg îți permite să parchezi mașina.
De aici te bazezi doar pe propriile picioare, cam o oră și jumătate – două până la cascadă și înapoi. După ce am parcat, am făcut cunoștință cu Lolek și Bolek, doi căței puricoși din rasa pură maidanez imperial, care ne-au însoțit tot drumul, fără să ne abandoneze.
Poteca urmează un fost drum forestier, pe lângă râu, pe care trebuie să-l traversezi destul de des pe podețele instalate din loc în loc. E bine să aveți încălțăminte solidă, cu talpă groasă.
După ce urci o vreme, bucurându-te de aerul proaspăt al dimineții și de peisaj, treci pe lângă o confluență. Pârâul care vine din stânga, în sensul de urcare, este vinovat de minunăția pe care o căutăm.
Noi continuăm drumul pe celălat pârâu până mai sus, accesul pe valea cascadei fiind imposibil pentru oameni obișnuiți. După un urcuș bunișor, poteca face brusc stânga și urcă deasupra râului.
În acest loc, dacă ești gură-cască la peisaj, ratezi curba și urmezi drumul pe râu în sus. E bine să urmăriți marcajul punct roșu, iar la bifurcație se află și o mică tăbliță de scândură care te îndrumă.
Poteca urcă binișor, apoi trece o mică înșeuare și te trezești deasupra celeilalte văi, cu apa zdrobită de atâta cădere. Ești foarte aproape, însă vuietul cascadei nu se aude, fiind acoperit de zgomotul curgerii aprige a apei peste bolovanii imenși.
După încă vreo 200 m pe curbă de nivel, se zărește printre crengi cureaua argintie a apei prăbușite peste stânci, apoi auzi și cascada, apoi wow!!!
De pe un prag de stâncă se aruncă în gol fluidul muntelui, izbindu-se din când în când de mici praguri care o răsfiră în stropi ușori și reci, apoi se prăvălește din nou, iar tu stai și te uiți și uiți să te apropii.
Nu știu dacă are 101,5 sau 103 m, însă peste 80 m de cădere de apă se vede cu ochiul liber. Spun localnicii că deasupra cascadei se află un canion la capătul căruia ar mai fi o cascadă de 22 m.
Jos, la bază, perdeaua de apă se sfâșie rău, dând naștere la șuvoaie multiple care apoi se adună și se despart iar, grăbindu-se să-și afle hodină în lacul Mălaia. În partea de jos a cascadei am găsit scoruși de munte, cu fructele coapte, ciorchini roșii printre frunze și inteligentul ce sunt am dedus că asta ar putea fi una dintre sursele numelui.
În concluzie: frumos, chiar impresionant, nu greu dacă ai încălțări bune și de neuitat chiar și fără poze.
