Cetățile Ponorului sunt de fapt unul dintre cele mai mari complexe carstice din România, format prin prăbușirea versanților calcaroși, descoperit de un pădurar, pe numele lui Nagy Sandor, în 1886. După anunțarea descoperirii, zona a fost cercetată, studiată și cartată de o sumedenie de echipe de speologi și alpiniști.
În urma acestor prăbușiri s-au format 3 gropi imense, cu pereți de calcare, care se numesc doline. Complexul este străbătut de un râu ce se formează din Valea Cetăților și apele dispărute în Peștera de la Căput ce ies la suprafață pentru câteva secunde chiar la intrarea în peșteră. În Dolina I te întâmpină un perete de piatră albă la baza căruia se deschide imensul portal al peșterii. Aici, apele își croiesc drum subpământean prin peșteră și întuneric până reușesc să răzbească din nou la lumină în Izbucul Galbenei.
Din Dolina I, printr-o scurtă galerie aflată mai sus de intrarea în peșteră și un urcuș dificil ajungi în Dolina II, impresionantă prin înălțimea pereților, ca o oală fără capac, ce comunică cu exteriorul doar prin partea de sus unde lipsește capacul, inaccesibilă, și prin scurta galerie pe unde am ajuns aici. Tot din Dolina I se poate traversa o mică înșeuare spre Dolina III, unde se poate ajunge și prin peșteră, traseu extrem de dificil! Noi am parcurs zona în sens invers.
Pe la jumătatea lui august 2020, pentru a scăpa de vipia din Arad, am tras o fugă până în Apuseni, la Poiana Ponor și, în urma mai multor îndemnuri primite pe drum, am atentat și la Cetățile Ponorului, dar a rămas doar la nivel de tentativă și promisiuni. Cam așa mă exprimam atunci:
”Revenim spre Glăvoi, unde le abandonez pe fete (Cristina și Tera) pe drum și dau o fugă spre punctele de belvedere de deasupra hăului. Nu credeam că am îmbătrânit așa de tare! De unde, acum nici 50 de ani nu aveam nici o problemă cu înălțimile, de data asta mi se făcea stomacul ghem, iar în ceafă simțeam un mușuroi de furnici care coborau până în călcâie, că nici poze n-am fost în stare să fac mai acătării. Dar mi-am promis să revin. Poate în vara asta…”.
Ei bine, am revenit un an mai târziu. Fără nevastă, fără cățel, doar cu Miki, ortacul meu de nădejde pe trasee de mare dificultate. Plecăm de la Tămășești cu noaptea-n cap, astfel că la 8 eram ajunși la Glăvoi. Aici, așa cum mă așteptam, puhoi de lume și turme de mașini și oi. Imensa tabără se punea încet-încet în mișcare. Ici-colo, fuioare de fum se ridicau subțirele, semn că se pregătesc ceaiurile sau cafelele matinale, iar la terasele improvizate apăruseră câțiva mușterii, cu ochii încă legați de somn.
Oprim undeva sus, pe drum și ne punem să mâncăm repede ceva. Scoatem din rucsaci bocancii, ne echipăm și la drum, cu intenția să intrăm primii în traseu și să evităm aglomerația făcută de ”turiștii” de după prânz. Câteva sute de metri mai jos de Glăvoi intrăm pe circuitul marcat cu punct albastru, urmând să abordăm traseul prin punctele de belvedere. Traversăm valea seacă și apucăm pe un vechi drum forestier, apoi ne lăsăm pe potecă prin pădure, iar înainte de 9 și jumătate ajungem deasupra Dolinei II și încep iară furnicile să mi se plimbe din ceafă în călcâi și invers când mă apropii de buza pereților verticali.
După ce terminăm de admirat hăul din Dolina II, urcăm pe poteca ce urmărește aproximativ conturul prăpastiei și ajungem deasupra Dolinei III. Aici, alte exclamații și guri căscate, alte furnici ce urcă și coboară și sălbăticie fără opreliști.
În liniștea dimineții pe care ne străduiam să n-o tulburăm prea tare, Miki aude ”ceva”. Ce se aude și de unde? De jos, descoperă urechile lui agere și tot el descoperă și sursa: o familie de capre negre, formată dintr-un țap (probabil tatăl), capra mamă și iedul mărișor deja. Fără să ne simtă, traversau nestingherite pe o brână treimea inferioară a peretelui în același sens în care mergeam și noi pe deasupra. Ca să pot obține o imagine cât de cât satisfăcătoare am fost nevoit să mă așez pe burtă, cu pieptul deasupra hăului în care aveam senzația că-mi scapă camera, indiferent cât de strâns o țin, iar furnicile mărșăluiau de zor între ceafă și călcâi. Am cerut ajutor la puterea de apropiere și focalizare a aparatului foto, pentru că distanța dintre noi și animale era cam la vreo 50 m pe verticală. Până am reușit să fac toate manevrele deasupra golului, până am reușit să prind în cadru ceva, din trei a mai rămas unul.
Ne ridicăm, ne scuturăm reciproc și pornim la drum, convinși fiind că la coborâre în dolină avem mari șanse să revedem caprele. Chiar așa a și fost. Tot Miki le-a văzut primul. Până să-mi găsesc eu o poziție convenabilă, ele și-au dat drumul la vale atât de repede încât pietrele desprinse de copite au rămas mult în urmă și încă se auzeau troncănind în vale când țapul a apărut pe versantul opus. Imediat după ce a dispărut, pe cărarea ce venea dinspre Dolina I a apărut un drumeț.
Coborârea spre fundul Dolinei III nu a fost deloc ușoară. Cărarea foarte abruptă și tot timpul umedă și pietrele nestabile n-au pus la grea încercare genunchii. Luați în serios avertismentul de la începutul coborârii.
Jos, la baza peretelui, se vedea o gură de peșteră, de fapt o galerie scurtă prin care peștera comunică cu exteriorul probabil pentru ultima dată înainte de a intra total în beznă. Cu ajutorul lanțurilor și cablurilor, ajungem și noi jos. Cel pe care-l văzusem acolo își scosese bocancii și-și odihnea picioarele. Era primul turist întâlnit pe traseu. Norocul nostru, altfel n-am fi avut întâlnirea cu familia de capre negre. Ne-a zis că vine și el de la Glăvoi și că umblă pe-aici doar pentru poze. Mai stăm un pic, apoi hotărâm să coborâm cărarea abruptă până jos în galeria principală a peșterii de unde se auzea apa clocotind. Speram ca debitul acesteia să fie suficient de nemare, spre a ne încerca norocul spre Dolina I prin galerie. Și am avut noroc.
Impresionant drumul prin peșteră! Apa, nici mare, nici mică, se zbătea amarnic între pereți, lovindu-se cumplit de stâncile din albie, pe care ba le ocolea, ba le sărea, ba se strecura pe sub ele, împărțindu-se în mai multe fuioare care se-mpreunau iar pentru câțiva metri, urmând a se despărți din nou la un alt obstacol. Din loc în loc, crengi sau chiar tulpini de arbori aduse de ape în perioadele lor de mânie făceau umbre pe pereți asemeni unor balauri stând de pază. De la intrarea principală până unde am coborât noi, peștera are mai multe comunicări cu exteriorul, astfel că în jurul tău se fac jocuri de lumini cu reflexii în ape și umbre pe pereți când razele lanternei se sting și rămâne doar ceea ce ziua poate trimite înlăuntrul galeriei. Apropos de galerie, aceasta este foarte largă și pe alocuri incredibil de înaltă că abia-abia reușește lanterna mea să-i găsească tavanul. Hăulitul apei este amplificat și reverberat de ecouri, astfel că trebuie să fii lângă urechea celuilalt ca să te audă. Sunt locuri unde agilitatea fizică este puternic pusă la încercare și ești aspru pedepsit la cea mai mică greșeală. Tot traseul, care nouă ne-a luat aproape o oră, ești obligat să cauți cu lanterna poteci imaginare din bolovan în bolovan, astfel încât să eviți contactul cu apa udă și foarte rece. Nu vă încumetați dacă nu sunteți siguri pe voi și pe cei ce vă însoțesc și, mai ales, nu vă încumetați fără bocanci cu bună aderență. Nu există nici măcar un centimetru de piatră uscată.
La ieșirea spre Dolina I, adică la intrarea în peșteră în sens geografic, o diferență de nivel de câțiva metri te obligă să escaladezi stânci cât jumătate de casă sau să găsești locuri de trecere pe sub ele. Aici apa mugește nebună. Apa iese din burta muntelui deasupra gurii peșterii printr-o galerie care-i oferă o scurgere lină, liniștită, apoi se trezește în buza unei prăvălituri imense printre stânci. Cum să nu faci spume?
Din gura peșterii ne-am abătut spre Dolina II, urcând cu greu prin grohotișul mărunt de sub bolta de stâncă. Fundul acesteia nu este drept, cum pare a se vedea de sus, ci de la jumătate este puternic prăvălit spre peșteră, cu care comunică printr-o gură inaccesibilă din interior și prin care se scurg toate apele colectate în această oală de calcar.
Ne întoarcem spre portalul peșterii pe aceleași cărări abrupte pline de grohotiș, iar de aici, pe lângă peretele de stâncă urcăm din Dolina I pe cabluri și lanțuri, evitând să călcăm pe cuiele metalice ale scărilor instalate mai demult aici, dar între timp aplecate rău într-o parte.
Încă de la ieșirea din peșteră am început să întâlnim puhoiul de ”pasionați” veniți aici să vadă frumusețea, încălțați în pantofi de oraș ori chiar în sandale, unii purtându-și cu inconștiență copiii mici în cârcă. Ba chiar ne întrebau dacă e greu prin peșteră, că ar vrea și ei că au auzit că-i frumos…
Este un adevărat spectacol al naturii, dar bine ar fi să respecți regulile, că nu-i greu de greșit…
Când am ajuns la Glăvoi și terminasem de mâncat, a apărut un elicopter SMURD care a aterizat pe platoul din capătul depresiunii Bălileasa. În timp ce urcam pe drum spre mașină, un echipaj de la salvamont acorda primul ajutor, iar persoana ajutată a fost dusă cu o mașină până la elicopter. Când am ajuns noi acolo, tocmai urca și o mașină de pompieri. Nu știu dacă a fost un exercițiu sau caz real, dar am auzit că salvamontiștii au foarte multe intervenții din cauza turiștilor ”bine pregătiți” și ”curajoși”.