Încă din vară mi-a rămas înfipt un cui în minte, cum că mi-ar plăcea să văd cheile Râmețului iarna, pe gheață. Dădu Domnul ceva îngheț după sărbători, iar cuiul bătut de asvară începu să miște, așa că mă pregătii de drumeție. După ce o săptămână am studiat vremea și prognozele, hotărăsc că ar fi momentul, deși în timpul săptămânii fură și vreo două zile mai călduțe, dar noaptea tot frig se chema că e.
Cu speranță în suflet, încalec caii albi și plec singur, cu un rucsac și termosul cu cafea fierbinte. În Arad, apoi până după Timișoara, ceață deasă că nu se vedea volanul. Încurajator, îmi zic, dacă e ceață nu e soare și gheața rămâne gheață. Pe de altă parte, pe asemenea ceață risc să nu nimeresc intrarea în chei. Ei, dar după ce trecui dealul la Coșava și intrai pe autostrada nouă, dar parțial circulabilă, ceața dispăru.
În schimb, pe dealuri și în zonele mai umbrite se vedea zăpadă. Păi, dacă e zăpadă și frig, musai să fie și gheață. Răsăritul m-a prins pe la Sebeș. Cer limpede, soare, frumos. În Teiuș, râul parțial înghețat. Bun. Urc spre mănăstirea Râmeț.
Din ce în ce mai mult soare, din ce în ce mai puțină zăpadă, din ce în ce mai mare teama că trebuie să merg prin apă. Ajung la capătul drumului. Unele porțiuni din râu înghețate bocnă, altele mai dezvelite… Noroc că în chei soarele n-are nici o șansă să pătrundă.
Gheața care s-a format după ultima ninsoare punea mari probleme de echilibru, nefiind acoperită cu omăt. Ca inspirație de ultim moment, mi-am pus în portbagaj și cizmele de pescuit. Înalte, ușoare, călduroase, stau ele acolo. Bun gând am avut. Dau jos bocancii, îi vâr în rucsac, iau cizmele, trag peste ele câte un ciorap și la drum. Am renunțat chiar și la canadiana groasă, pentru că era frig, dar nu foarte.
La nouă și douăzeci am intrat în traseu. Nici soarele nu se ștersese bine la ochi. Prima parte, până la ramificația traseelor și intrarea în porțiunea dificilă a fost ochei. Știam că apa nu e foarte adâncă, așa că dacă se rupe gheața…, dar nu s-a rupt. După ce valea se îngustează cresc emoțiile. Sub gheață putea fi un metru sau mai mult de apă lichidă, udă și rece, dar în acele locuri gheața chiar era groasă. Singura problemă a fost că peste gheață se strecura un strat de apă ce n-a mai încăput pe dedesubt și nu știai niciodată cât se scufundă piciorul. Noroc cu cizmele…
La traversări s-a dovedit a fi mai complicat, dată fiind gheața cu grosime și porozitate variabilă plus apa ce bolborosea pe sub aceasta. Pe pereți, din loc în loc, stalactite formate din scurgerile fine pe care vara nu le bagi în seamă, ba chiar și o draperie destul de dezvoltată. Poate dacă ar fi fost mai multe precipitații, pereții ar fi fost acoperiți în mare parte cu apă înghețată. La ieșirea spre Cheia a traseul pune probleme din cauza stâncilor imense din albie.
În sat, jos la școală, ieșea fum pe coș, iar în curte zăpada scârțâia sub tălpi. Pe versanți și spre capătul din amonte al satului, soarele apucase să topească și bruma de nea așternută mai săptămâna trecută. Casele pustii, unele așteptând vara, altele așteptând doar momentul prăbușirii, cu golurile ușilor ca niște guri deschise spre veșnicie, păreau așezate de mâini grăbite, aruncate la întâmplare pe maluri. Doar biserica a rămas nouă, albă și imaculată, venită parcă din altă lume să scoată pe cât posibil în evidență diferența dintre 2 lumi ce aldată păreau legate până la sfârșitul veacurilor.
Undeva mai sus a apărut o livadă, iar proprietarul învelise pomișorii în încercarea de a-i feri de dinții iepurilor. Băiatul cu câinii întâlnit astă-vară era plecat la oraș, așa că jumătatea de vinars galben a ajuns în posesia celui ce făcea foc în fosta școală, după ce ne-am cinstit creștinește, eu gustând primul să nu crează că-i dau oarece.
Apoi, la întoarcere, am întâlnit două grupuri. Nu știu dacă au ajuns până sus, fiind echipați doar cu bocanci, mai scurți decât adâncimea apei din locurile unde nu putea fi evitată.
Între pereții de stâncă, frig. Am ajuns la mașină cu obrajii înghețați, dar cu un sentiment de împlinire. Oare de ce?
