Foeni este o localitate din județul Timiș, situată în sud-vestul acestuia la granița cu Serbia (vest). Pe actualul teritoriu al comunei a existat un castru roman, Bacaucis, așezat pe drumul ce venea de la Tibiscum (actualul Caransebeș). În urma cercetărilor lui Augustin Barany s-a ajuns la concluzia că urmele castrului roman se află în jurul grădinii castelului Mocioni. Foeni apare pentru întâia oară într-un document din 1289 cu numele Föen. Este posibil ca satul să fi fost devastat de turcii invadatori, pentru că din perioada evului mediu nu mai apare nici o mențiune documentară până la jumătatea secolului al XVIII-lea când familia Mocioni dobândește drept de proprietate aici, prin Andrei Mocioni.
Contrar percepției orale ce poate induce în eroare, Mocioni este numele uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din România, implicată puternic în păstrarea identității naționale. Rolul lor în emanciparea populației românești din Banat și Crișana este similar cu cel al familiei Golescu pentru Țara Românească, respectiv Hurmuzaki pentru Bucovina.
Originea familiei Mocioni este Moscopole, aromâni veniți din provincia Aspropotam, Tesalia. Numele provine din porecla Moceanu sau Muciană, derivat din numele Mocidani dat românilor din Aspropotam. În Moscopole, familia Mocioni deținea averi impresionante, cu ocupația principală de comercianți. Având bani și influență, au putut cumpăra imformații pe care le-au folosit pentru a migra benevol din calea turcilor spre Ungaria și Banat. Primul din familia Mocioni care a ajuns în Ungaria a fost preotul Constantin în 1747 și a trăit 110 ani.
Constantin Mocioni a avut 5 fii, din care au trăit doar trei: Andrei, Mihai și Petre. Toți fiii lui Constantin erau foarte pricepuți la negoț, din care au adunat averi colosale și au fost înnobilați. Cel care prezintă interes pentru povestea noastră este Andrei care a fost înnobilat în 1780, a primit domeniul Foeni și titlul de baron, înființând astfel ramura de Foeni. Petre nu a avut urmași, iar Mihai a fost înnobilat, dar nu a primit proprietăți și s-a mutat la Tokay. Unul dintre urmașii lui Andrei, Ecaterina Mocioni de Foen se căsătorește cu vărul ei Mihai Mocioni, urmaș al lui Mihai Mocioni. Familia se mută în Banat și are șase copii, însă doar Alexandru și Eugen moștenesc castelul părinților. Alexandru se căsătorește cu văduva Elena Mocioni de Foen și se mută la Birchiș, județul Arad.
Eugen se căsătorește cu Therezia Horvath de Zalaber și va avea cinci copii, dintre care mezinul Ionel s-a făcut remarcat prin activitatea politică și implicarea socială. El a fost numit prefect al județului Severin, cu sediul la Lugoj, funcție în care a stat doar doi ani, dar în această perioadă județul cunoaște o adevărată înflorire. Activității sale administrative se datorează construirea de spitale, instituții de cultură, orfelinate, la construirea cărora a contribuit cu bani proprii.
Deși mulți dintre membrii familiei au avut relații de înrudire cu familii din nobilimea maghiară, germană etc., nu s-au înstrăinat, ci au rămas români, luând parte activă la frământările românilor din Transilvania. De exemplu, doar în anul școlar 1865-1866, familia întreținea 36 de bursieri la universitățile din Budapesta și Viena, la Academia de Arte frumose din Roma, la academiile de drept din Oradea și Debrecen, precum și în liceele din Banat. Printre bursieri se numărau Victor Babeș și Coriolan Brediceanu, avocatul memorandiștilor care l-a sprijinit financiar pe Traian Vuia.
Conacul din Foeni a fost construit în anul 1750, fiind una dintre cele mai vechi clădiri din Banat și a fost una dintre reședințele familiei Mocioni, alături de Căpâlnaș, Birchiș și Bulci din județul Arad. Domeniul Foeni rămâne moștenire Laurei Cernovici după moartea lui Andrei Mocioni. Aceasta îl lasă moștenire unui nepot al ei.
În 1925, proprietari erau Josef și Andres Csavossy precum și Antoniu Mocioni de Foen, mare șambelan al regelui Carol al II-lea. Întreaga proprietate este răscumpărată de Antoniu, iar după moartea acestuia linia Mocioni se stinge. În anul 1848 castelul a fost distrus aproape în totalitate. Se văd și acum pe grinzile și coarnele de goron ale acoperișului urmele unui mare incendiu din care a scăpat doar datorită goronului care nu arde mocnit.
După venirea la putere a comuniștilor, conacul este naționalizat și a avut diverse funcții de-alungul timpului: baie comunală, brutărie, grădiniță. În podul clădirii, după ce a fost betonat, ”gospodarii” comuniști au depozitat cereale.
După 1990 aici a funcționat căminul cultural și o discotecă, iar c âțiva ani mai târziu este declarat monument istoric. Abia în 2023 Consiliul Județean Timiș a început reabilitarea acestuia, iar din martie 2025 este deschis publicului. Activitatea de reabilitare continuă în exterior și la grădină. Interiorul este impresionant din punct de vedere arhitectural, însă în sălile vizitabile încă sunt puține de văzut.
La ieșirea din sat se află mausoleul familiei Mocioni, construit în 1900 și devastat de soldații sovietici și nu numai, în speranța că vor găsi obiecte de valoare. Autoritățile regimului comunist au poruncit să fie dat jos blazonul familiei de pe frontispiciul clădirii. Un alt monument istoric al comunei este aşa-numitul „pod turcesc”, din cărămidă, construit în 1749, în timpul arhiducesei Maria-Tereza. Se pare că el a fost construit pe locul unui alt pod din lemn, la rândul lui construit de turci pentru a ușura trecerea peste canalul Timișaț (probabil o zonă mlăștinoasă în acele vremuri). Podul are trei stâlpi de susținere uniți între ei prin arcade de cărămidă și, culmea, este funcțional. Peste el trece DC 59D care duce spre granița cu Serbia.
