Drumeț cu mașină

Bun venit la “Drumeț cu mașină“, un blog de călătorii prin inima României. Te invit să descoperi frumusețile acestei țări, prin intermediul fotografiilor și poveștilor unui călător experimentat și pasionat de turism.

Drumețul te ajută să găsești indicații clare și detaliate despre cum să ajungi la destinațiile din povești, împreună cu imagini frumoase și captivante care îți vor însoți călătoria digitală. 

Tonul articolelor este relaxat, cu o notă uneori satirică, ce te va face să te simți ca și cum ai discuta cu un prieten apropiat lângă un foc de tabără.

Așadar, așează-te confortabil și descoperă România prin ochii unui ardelean drumeț, care își dorește să împărtășească aventurile sale cu alți amatori de turism și fotografie iubitori întru a-și cunoaște țara asta mică, da’ faină.

Călătoria ta începe aici.

Descoperă satele românești. Haide pe "Blog de călătorii"!

Prietene, selectează o poveste. Îți urez relaxare plăcută si călătorie sigură!

martie 6, 2024În toamna lui 2018 am ratat vizita la peștera Meziad din lipsă de timp (scuza general-valabilă), așa că am reprogramat-o. Punând în balanță Meziad sau Cornereva pentru sfârșitul de săptămână de după 8 martie 2019, aceasta s-a înclinat ferm și iremediabil pentru Meziad. Se ajunge ușor aici, fie dinspre sud de la Beiuș, fie dinspre nord din valea Crișului Repede, Șuncuiuș–Bratca. Odată ajunși în Remetea, nu aveți cum scăpa direcția decât dacă dormiți. Sunt indicatoare suficiente.  Drumul este asfaltat până la vreo 1,5 km de peșteră, iar la capătul lui se află un birtuleț, hai să-i spunem restaurant transformat din vechea cabană (martie 2019). Începuseră să înflorească primulele și alte floricele, așa că malurile râului erau ba galbene, ba albastre. Foarte mult podbal am văzut pe tot drumul. Peștera este impresionantă, cu galerii imense, că nici pozele nu ies chiar bine dacă nu ”bate” blitz-ul. Bine amenajată, iluminată, scări metalice și balustrade unde-i nevoie, se vede preocupare. Totuși, stau și mă-ntreb ce se întâmplă cu grupurile mai mari de 10 oameni, dacă vreau toți să asculte ce spune nenea ghidul? Galeriile sunt largi, dar cărarea de acces este îngustă, deci grupul nu se poate face ciucure pe lângă om… Ca formațiuni de peșteră (stalactite și stalagmite) nu impresionează. Sunt porțiuni foarte bine populate cu depuneri, dar și zone mai fade. Ceea ce impresionează este amplitudinea, care dă senzația de măreție. Sunt galerii unde abia o lanternă bună răzbate până la tavan. Dacă aveți aparate ”profi” cu blitz-uri puternice, faceți poze faine. În gura unei galerii laterale de la intrare s-a amenajat o sală de spectacol, unde se țin concerte folk, din câte știu eu. Ca să aflați programul acestor concerte, trebuie să vă interesați nu știu unde. În regulă, dacă tot aveam ca obiectiv peștera sus-numită, hai să căutăm și altceva în apropiere. Așa am aflat că pe șoseaua spre Meziad se găsește un stejar care poate a fost un vlăstar plăpând pe vremea lui Mihai Viteazu, vârsta lui fiind estimată la 400-500 de ani.  L-am găsit până la urmă, pentru că mi-a atras atenția gardul din jurul lui. Pe șosea, nici un indicator. În spatele bătrânului se află, într-adevăr, o tablă cu amănunte, dar nu se vede decât dacă te duci la ea.  Impresionant copacul! Există semne vizibile de bătrânețe, dar trunchiul încă se ține bine, iar rădăcinile-s înfipte viguros în glie. Esență tare! Aș vrea să-l văd înfrunzit… [...] Citește mai mult...
martie 5, 2024La ieșirea din Roșia, pe DJ764D (din nou, foarte bun!) se află un indicator care-ți arată în ce direcție e satul Lazuri de Roșia, dar nici un cuvințel despre chei. Din drumul județean faci stânga dacă vii dinspre Roșia spre Beiuș sau dreapta dacă mergi în sens invers și după aproximativ 3 km ajungi în sat. La ieșire, înainte ca șoseaua să urce dealul, treci podul peste râu și mergi în amonte cât se poate. Acolo se află intrarea în chei. Tot acolo găsești un restaurant cu păstrăvărie. Cheile se parcurg ușor cu piciorul, nefiind nevoit să traversezi apa, datorită lucrărilor de taluzare a unui mal pentru o lucrare de aducțiune a apei.  Înainte era necesară traversarea frecventă a râului, iar cheile erau greu de străbătut, mai ales în sezon cu ploi. Și acum este riscant să te prindă ploaia sau noaptea. Există un marcaj turistic cu punct albastru care parcurge un circuit ce cuprinde Peștera cu Cristale și Cheile Lazurilor, precum și un punct de belvedere dintr-un balcon construit deasupra stâncilor. O porțiune de la intrare este însoțită de un drum pentru utilaje forestiere, iar pe marginea acestuia zac cadavre de fagi de dimensiuni impresionante. Pe cele două maluri, aproximativ față în față, se află Peștera Roșie (malul drept) și peștera Albă. Turme de capre pasc în voie pe stâncăriile ce străjuiesc râul.   Din nou, e bine să-ți faci temele de acasă. https://drumetcumasina.ro/wp-content/uploads/2024/03/20180902_152552-Trim.mp4 [...] Citește mai mult...
ianuarie 4, 2024O tură în Pădurea Craiului nu este completă dacă nu vezi peștera Farcu sau peșterea din mina Farcu, supranumită peștera cu cristale. În tura noastră nu era trecută în program. A venit ca un bonus, datorită drumurilor bune. Cu puține excepții, drumurile județene și comunale din Bihor sunt bune și chiar foarte bune.  Ca să ajungeți la dânsa, musai trebuie să intrați pe DJ764D, fie dinspre Beiuș, fie dinspre Șuncuiuș – Bratca. Apoi, în fiecare drum de acces aveți indicatoare până la intrarea în galerie. Este o peșteră tare ciudată, în pântecele unui deal, fără intrare și fără ieșire. Accesul se face printr-o galerie a unei mine de bauxită, părăsită. În timpul lucrărilor la tunelul de acces al minei, minerii au străpuns podeaua peșterii și au rămas muți de frumusețea a ceea ce li s-a arătat ochilor, dar nu pentru mult timp. Repede și-au revenit și au început să culeagă ”roadele” descoperirii lor: cristalele de calcit, care tare frumos străluceau la lumina lanternelor. Camerele peșterii fiind închise, fără curenți de aer și cu umiditate și temperatură constante, cristalele au crescut în voie. Sperau ei că vor vinde pe bani buni comorile cu care au umplut niște saci. Evident, scoase la suprafață, acestea s-au uscat și exfoliat, deci valoarea a devenit zero, iar marea lovitură a fost ratată, mizând în continuare tot pe salariile lor de mineri. O fătucă drăguță, ghidul nostru în peșteră, ne spunea că prostia și lăcomia descoperitorilor au prădăluit cam 70 % din formațiunile descoperite, evident, ei lăcomindu-se la cele mai strălucitoare și mai mari.   Au fost totuși simțiți, că au mai lăsat cam 30% din ce exista acolo! Vă dați seama cum arăta galeria peșterii la descoperirea acesteia?     Deh… Oare, dacă minerii ar fi fost și un pic educați, ar fi lăsat 50 – 70 %? [...] Citește mai mult...
decembrie 20, 2023Cheile Cuților au o lungime de aproximativ  1,5 km și s-au format în bazinul mijlociu al pârâului Cuților, în aval de confluența văii Pietrele Albe cu valea Fiului. Dacă le găsești, îți oferă peisaje superbe. Din păcate, când am fost noi prima dată (septembrie 2018) nu exista nici un indicator, nici unul, oricât de mic. Le-am găsit doar cu foarte mult noroc, cu ajutorul unui localnic binevoitor care ne-a dus până în ”gura” lor. În sat este un păienjeniș de drumuri, mare parte asfaltate și unele chiar foarte bune, dar în nici un moment nu știi unde te afli. Mergi în orb. Acum, cineva a montat un indicator turistic pe țeava unui indicator rutier. Zona, privită din fuga mașinii, nu pare prea ofertantă, mai ales dacă nu te-ai documentat anterior. Însă, ca omul bun, până nu-i cunoști sufletul, nu știi cu cine ai de-a face. Cred că este cea mai densă zonă carstică din câte există, cu sute de peșteri și multe chei, înghesuite pe o suprafață nu mare. Accesul este ușor, pe orice vreme. Pârâiașul care le străbate a lăsat la vedere doar albia pentru că, undeva, la intrarea în chei, se pierde printre pietre și numai el știe unde mai iese la suprafață. Pereții sunt găuriți de guri de peșteră cu denumiri pitorești, inclusiv un aven impresionant (Peștera care cântă, Peștera Vacii, Peștera Doboș, Peștera Fiului și altele). Intrarea în chei se face din satul Ponița, unde, de fapt, cheile se termină. Chiar de la început te întâmpină un izvor și un abrupt calcaros impunător puternic fierăstruit, cu pereți de 70 – 80 m. Priveliștea e impresionantă indiferent de anotimp. Sunt convins că primăvara, plimbarea este însoțită de susurul pârâiașului pe care subsolul imbibat nu-l mai primește.   Traseul este foarte meandrat, dovadă că apa a fost foarte nehotărâtă în a-și croi drumul prin munte și este străjuit de pereți calcaroși ce pot atinge 100 m înălțime. Nu știu de unde le vine numele. O variantă ar fi că sunt presărate cu pietre pe care se ascute cuțitul (cute). Hmmm… Eu cred că în altă parte e izvorul. Combinate cu Izbucul Roșia, Peștera cu Cristale și Cheile Lazurilor, Cheile Cuților oferă prilej de relaxare și odihnă ce se poate întinde pe mai multe zile, însă se poate ”rezolva” și într-o zi mai lungă. Dar ”bucuria” cea mai mare am avut-o când am văzut că se poate intra (o porțiune scurtă, e adevărat) cu ATV-uri și oarece vehicule care seamănă cu TAB-urile, dar tre să fii ”jmecher” pentru asta. Ca exemplificare, am postat și o imagine cu frumoasele urme lăsate în iarbă.     La final, dacă ai fost cuminte, te poți alege și cu niște alune bune. [...] Citește mai mult...
decembrie 13, 2023Ca un tentacul al Apusenilor întins spre Câmpia Oradei, munții Pădurea Craiului despart doi frați buni, Crișul Repede la nord și Crișul Negru la sud. Pe orice parte ai încerca să intri în Pădurea Craiului, vei fi convins că ai făcut alegerea cea mai bună. Chei, peșteri, doline, ponoare, izbucuri, pereți verticali, cascade, toate dăruite de Mama Natură cu dărnicie acestei zone, te bucură și te încântă la fiecare pas. Curea ce încinge pântecul acestui masiv, drumul județean 764D este una dintre puținele legături auto între văile celor două râuri. Depresiunea Vad-Borod, la nord, se întinde de-alungul văii Crișului Repede, iar depresiunea Beiușului este străbătută de Crișul Negru. Drumul de la Bratca la Roșia este cu puțin peste 50 km, dar îți poate fura cu certitudine câteva zile, fără să te plângi de timp pierdut. Asfaltat, bun, nu prea circulat, te duce în inima ”acțiunii”, peste platoul Damiș și prin cheile Albioarei, cu o bună ofertă pentru platoul Runcuri. Pe de altă parte, comuna Roșia cred că este cea mai bogată din țară ca ofertă de formațiuni carstice. În plus, dispune de o rețea impresionantă de drumuri comunale și sătești. Singura meteahnă ar fi lipsa indicatoarelor pe drumurile comunale. Cu mici excepții, fără o hartă bună și o pregătire a priori nu știi unde te afli. Am trecut de 2 ori pe lângă Cheile Cuților, fără să știu că mă aflu acolo, deși le bănuiam. La câte frumuseți sunt de văzut, ar trebui ca la fiecare răscruce să fii îndrumat. Munții Pădurea Craiului vă oferă:             – Peștera Vântului, ce mai mare rețea subterană din România, peste 50 km de galerii; – Izbucul Izbândiș, 91 m adâncime;             – cel mai lung ”râu subteran”: ponorul Tinoasa – peștera Ciur Izbuc – peștera Ciur Ponor – Izbucul Toplița de Roșia; – Izbucul Roșia, cu debite de ordinul zecilor de m3/s, unul dintre cele mai mari din țară;             – cel mai mare număr de peșteri amenajate: peștera Vadu Crișului, Peștera Unguru Mare, Peștera Meziad, peștera Farcu (peștera cu cristale); – cheile Cuților, cheile Lazuri, cheile Albioarei, cu pereți găuriți de peșteri; Mergeți și vedeți locuri și oameni. Veți fi plăcut impresionați. Poți petrece trei concedii aici și încă n-ai biruit… [...] Citește mai mult...
decembrie 12, 2023Comuna Roșia de Bihor este principala poartă sudică de acces în masivul Pădurea Craiului și este considerată una dintre cele mai complexe zone carstice din România. https://drumetcumasina.ro/wp-content/uploads/2023/12/20190309_135416.mp4 Obiective de vizitat în zonă: Cheile Albioarei, Cheile Cuţilor, Cheile Lazurilor, Izbucul Roșiei, Peștera cu Cristale, Moara Roșia. În Cheile Albioarei, mulțime de peșteri așteaptă vizitatori. Mai la sud, spre Beiuș, așteaptă Peștera Meziad și stejarul secular. Spre nord, pe DJ764, prin platoul Damiș cobori la Bratca, în valea Crișului Repede. Izbucul Roșia este unul dintre cele mai mari și mai spectaculoase izbucuri din țară, fiind locul de naștere al râului Roșia. Într-un amfiteatru împădurit, păzit de pereți calcaroși de peste 100 m, de sub poala pădurii, se formează râul Roșia, grăbit să crească și să ajungă în Crișul Negru pentru a se liniști. Cum ajung: de la Beiuș, pe DJ764 până în Roșia. Aici se urmează indicatorul spre Peștera cu Cristale. Înainte de a începe urcușul spre peșteră, după pod, se vede un perete cu urme de scurgeri unde, la vreme ploioasă se formează o cascadă. Sub cascadă se poate parca, apoi se urmează poteca de pe malul stâng al râului până la izbuc. Pe drum se poate vizita peștera Gruieț, dar vă trebuie lanternă și grijă la pârâul din peșteră. Înainte de a te bucura de uimitorul izvor, trebuie să faci față la un urcuș scurt, dar abrupt, apoi coborâșul spre izbuc. Pe vreme umedă e cam dificil. Izbucul este format, de fapt, din două izbucuri masive, cu debite de zeci, sute sau mii de litri de apă într-o secundă, în funcție de precipitații. Când apa este prea multă, se activează și gurile mai mici din jur, ba chiar și gurile din pereții superiori. Spectacolul merită efortul, nu mare. La vreme de primăvară timpurie pădurea e plină de ghiocei, miliori sau inghicei, ori salamandre pătate cu portocaliu…   [...] Citește mai mult...
decembrie 5, 2023La mijlocul iernii lui 2020-2021, într-un final de ianuarie, pe o vreme câinească spre bunișoară făcurăm o ieșire intenționată în Cheile Ribicioarei. Cu prilejul documentării anterioare, am mai descoperit câteva obiective de interes în preajmă, cum ar fi Cheile Uibăreștilor și podul natural de la Grohot. Cum o zi scurtă de ianuarie nu-ți permite să te lungești la drumeții, am amânat valea Uibăreștilor pentru zile mai bune. Pe la jumătatea lui Cireșar primește nevasta invitație la o petrecere în Hălmagiu, pe valea Crișului Alb, la granița dintre Hunedoara și Arad, acceptată din start. Abia apoi realizează dânsa că până acolo nu merge nici tramvai, nici tren, așa că se pune problema transportului. De aici pornesc negocierile. Că să o duc eu, că de la Tămășești (locul unde nu ai ce vedea, dar e foarte frumos) până la Hălmagiu nu-i așa mult… Pe de altă parte, eu așteptam uichendul că tocmai se deschisese sezonul la pescuit, așa că ajungem în impas. Soția, bun negociator, plusează. Putem lua o noapte de cazare, să nu călătorim noaptea și a doua zi, la întoarcere, poate găsim ceva de văzut… Hmmm…! Bun argument. Nu dau un răspuns pe loc până nu verific opțiunile. Reținusem că podul de la Grohot e pe valea Uibăreștilor, așa că poate împușcăm doi iepuri… Accept, fac planul, stabilesc traseul și orarul și gata. Ca bonus, introduc printre obiectivele de a doua zi și un kil de virșli de Hălmagiu, să nu ne întoarcem cu mâna goală. Pe DN76 (E79), în Baia de Criș, un indicator te îndrumă spre Bulzeștii de Sus (22 km). Este DJ 762, drumul asfaltat ce te duce la podul natural. Am renunțat la chei din motive de dificultate pentru anumite persoane. Nu trebuie să străbați toți cei 22 de kilometri până la Bulzești. După ce trece prin câteva sate cu nume frumoase (Rișca, Baldovin, Rișculița), drumul începe să urce spre culme, mai întâi printre livezi și fânețe, apoi intră în pădure. Coborârea se face numai prin pădure. Salcâmii începuseră a-și împărți florile albe, încărcate de mireasmă. Jumătate dintre ele, picate pe jos, covoare albe pe asfaltul fierbinte, iar cealaltă jumătate încă atârnate printre frunze, împrăștiind mirozne păcătoase ce amăgeau bietele albine dornice de nectar. În vârful unei curbe foarte strânse, pe un mic platou acoperit cu iarbă, cineva a construit o filigorie micuță, prilej de hodină bună pentru drumeți. Sub acoperișul acesteia stă atârnată o bucată de palancă de cer lăcuită pe care stă pirogravat ”Podul Grohot” și o săgeată îndreptată spre o potecă ce intră brusc în pădure. Este punctul de plecare spre râul Uibărești. Poteca coboară abrupt printre jâpii de carpen copleșiți de pădurea deasă și întunecată. Un pic alunecoasă după ploaia de ieri, își mai domolește din pantă într-o mică poieniță inierbată. În față se ridică amenințător un vârf stâncos, acoperit cu arbuști de frasin și alte tufișuri. Am urcat până în vârful lui, dar crengile dese încărcate cu frunze nu-ți oferă nici o șansă. Se vede doar versantul opus, iar sub abruptul dinspre râu se aude zarva apei. Poteca intră în pădure spre dreapta, ocolind țancul și punând la mare încercare genunchii. Panta devine tot mai abruptă, zgomotul apei tot mai mare și mai aproape, până ajungi pe un grumaz de piatră ce unește malurile, încordat la câteva zeci de metri deasupra apei. Este partea de sus a podului pe care îl căutam. Noi suntem pe malul drept. În stânga noastră se vede râul ce vine năvalnic de după un cot, dispare și, ca într-o magie, apare în dreapta tot mâniat și înspumat. Acum începe drumul lui prin cheile Uibăreștilor. Coborâm cu destulă greutate pe malul apei. Abia aici îți dai seama de măreția locului. Apa furioasă și albă de spume lovește ca un berbec în stâncile mari ce stau în calea ei. Unde nu le poate ocoli, le sare și merge mai departe, apoi intră pe sub un perete calcaros înalt de 40-50 de metri, ușor surplombat, și iese în partea cealaltă mai obosită, dar tot certăreață. În tunelul prin care trece apa e zarvă mare. Malurile stâncoase îs foarte alunecoase, așa că aveți mare grijă când intrați. Accidentele aici pot fi fatale. Taurii albi, înspumați, gonesc drăcește printre pereți, cale de vreo 10-15 m, lăsând în urma lor picături mărunte ce zboară prin aer făcând curcubee când lumina e destulă, iar vuietul se amplifică și aleargă de colo-colo, dându-se cu capul de zidurile de stâncă, producând ecouri până ce scapă și se pierde amortizat de frunzișul pădurii. Versantul drept este verde, aproape în totalitate acoperit cu mușchi și iederă, încât abia se mai vede zidul de la izvorul captat de vânătorii de munte la sfârșitul anilor ’70. Unii spun că podul este o rămășiță a unei foste peșteri al cărei tavan s-a prăbușit, teorie pe care am întâlnit-o și în Cheile Râmeților. Cum legendele locului spun că aici ar fi trăit uriașii ce păzeau aurul munților, n-ar fi exclus ca unul dintre ei să fi călcat mai apăsat și să huluie tavanul. Alte voci, mult mai puțin avizate, susțin că în România sunt doar 2 asemenea poduri naturale: cel de aici, de la Grohot și podul de la Ponoare, din Mehedinți. Ei bine, nu-i așa! Există cel puțin patru pe care le-am văzut eu: Grohot, Ponoare, portalul din Cheile Râmeților și Bolta Apei de pe Cerna hunedoreană. Traseul este condus pe alocuri de un marcaj triunghi roșu, însă strict în zona podului nu te poți rătăci deoarece poteca este foarte evidentă. Nu știu cum este în aval, prin chei, dar o să aflu. Oricum, în zonă mai am o restanță pe canionul Topliței. Poate le combin într-o zi de vară până-n seară. Până atunci, s-aveți drumuri și poteci bune. [...] Citește mai mult...
decembrie 5, 2023În drum spre Cheile Ribicioarei, ne-am oprit doar cât să dăm mâncare la cai, vizitiul și călătorii urmând a se hrăni mai târziu. Orice obiectiv de pe drum a fost lăsat pentru întoarcere, principala noastră țintă fiind cheile și singura preocupare ploaia. După ce ne-am bucurat de vremelnicul răgaz lăsat de cerul plumburiu, care ne-a permis vizitarea cheilor și un bonus pentru canionul Topliței, încălecăm și nu ne mai oprim decât la jumătatea satului. Acolo, o bisericuță albă acoperită cu șindrilă își ridica semeață turla ascuțită pe un pinten de deal, deasupra unei răscruci. Panta destul de abruptă se poate urca pe o potecă amenajată, mărginită de ”țânători” din carpen pentru mâini spre a-ți face urcușul mai lesnicios. Biserica modestă impresionează prin simplitate și curățenie. Puținii săteni au amenajat câteva băncuțe, loc de hodină și povești atunci când vin să-și cinstească înaintașii așezați în mormintele puține, împrăștiate pe mare parte din coasta dealului. Toată curtea care urcă până la margine de pădure este îngrădită și curățată, deși se vede clar că biserica nu se deschide decât arareori. Nici noi n-am avut norocul să-i vedem interiorul, așa că ne-am mulțumit cu priveliștea de dedesubt, unde valea se lărgește brusc, ca un lighean spre marginile căruia câțiva oameni harnici și-au ridicat gospodării vrednice, să dăinuiască până la sfârșitul sfârșitului. Pe partea cealaltă a bisericii coboară un drum de care, folosit astăzi doar de utilaje cu mulți cai putere, pietros, râpos, abrupt, în mijlocul căruia am văzut ceva la ce nu mă așteptam într-o zonă calcaroasă: o naștere de trovanți miniaturali, rămasă neterminată din vremuri vechi probabil dinozaurice. Se vede ”oul” ieșit pe jumătate, sau mai degrabă ce a mai rămas din el, ca o ”inimă” de ceapă căreia i s-au desfăcut o parte din cojile protectoare. Pare o rocă dură, probabil magmatică, rămasă acolo Dumnezeu știe de când, înconjurată de zone mari de calcare. Misterele Facerii… [...] Citește mai mult...
decembrie 5, 2023Când cauți, găsești. Am pățit-o și eu. Urcând pe valea Ribicioarei, înainte de al doilea pod, un pârâiaș afluent pe dreapta al râului, pe numele lui Toplița, își sloboade apa puțină printre doi versanți abrupți. Ne propunem ca la întoarcere să vedem ce-i cu el. https://drumetcumasina.ro/wp-content/uploads/2023/12/20210131_112423-Trim.mp4 Diferența de nivel față de albia văii este mare, așa că m-am socotit că trebuie să facă el ceva pe drum, vreo năzbâtie, măcar o căscăduță sau un repeziș mai pogan, ceva, nu poate să ajungă în vale cu dosarul curat. Apucăm o vagă potecea pe dreapta râulețului și, imediat după un cot, valea se îngustează, iar versanții se apropie, împodobiți cu franjuri de iederă, singura pată de culoare în cenușiul pădurii. Pe malul stâng se vede gura unei peșteri, cu o mică terasă în față pe unde se scurge un firicel de apă. Peștera nu pare atrăgătoare, așa că mergem mai departe. Traversăm pârâul pe malul stâng, panta se face tot mai aprigă, umezeală multă și alunecuș, iar undeva mai sus se aude un vuiet surd. Gata, am găsit cascada, îmi zic în sinea mea. Dar, surpriză! Cascada e de fapt un șir de praguri peste care apa se prăvălește înspumată, de frică să nu cumva s-o gâtuie pereții de calcar care se apropie amenințător la mai puțin de 2 metri unul de celălalt, privind la piticania care a îndrăznit să spintece muntele în drumul ei spre liniștea mult năzuită. Aici, drumul nostru se oprește. Stânci imense huluite din pereți sau aduse de apă se opun aprig înaintării. Asta nu ar fi încă o problemă pentru trei viteji cucuieți, dar apa multă acum din cauza ploii și a zăpezii ce se topește și lipsa echipamentului adecvat ne fac să luăm hotărârea înțeleaptă. Ne oprim, cu promisiunea că acceptăm provocarea la vreme cu apă mai puțină, care să ne lase piatră uscată unde să  punem piciorul. Mai stăm o țâră gură-cască, facem poze și o admirăm pe Tera care se simțea perfect în acest mediu plin de apă. La coborâre băgăm de seamă că peștera mai are o gură, căscată deasupra malului, undeva sus, ca un ochi de ciclop ce privește cerul plumburiu fără să-l înțeleagă. Inițial am crezut că este vorba despre o altă peșteră. Hai să vedem ce găsim înăuntru! Măcar cu atâta să ne alegem, dacă râul nu ne-a lăsat să-i dezlegăm secretele. Cum gura superioară nu era abordabilă din exterior, coborâm pe terasa de jos, plină de băltuțe de la apa care ieșea din peșteră, cu speranța să nu ne afundăm în nămol. Dar n-a fost să fie. Spre surprinderea noastră, micul platou era ferm, dur, semn că în perioada caldă evaporarea apei dă naștere la depuneri calcaroase de travertin. Gura destul de largă permite să stai în picioare, dar imediat tavanul coboară, iar după câțiva metri găsim fundul peșterii. Aici, altă surpriză! O cascadă interioară își strecoară șuvoiul de apă printre calcarele de deasupra și cade cu zgomot, lăsând în urmă frumoase depuneri care, cu timpul, aproape au închis apele ca într-un horn. https://drumetcumasina.ro/wp-content/uploads/2023/12/20210131_113733.mp4 Franjurii draperiei formate au culori de la alb-gri până la crem și cenușiu închis. Nu știu dacă în perioada de vară mai este activă cascada, dar zău că merită să verific… [...] Citește mai mult...
decembrie 5, 2023Sfârșit de gerar, cu vreme umedă și zăpadă topită ori în curs de dispariție. Ne propunem o ieșire în Țara Moților, pe Crișul Alb, în jurul Bradului cu scopul precis de a vedea Cheile Ribicioarei. Luăm cățelul cu noi, trecem prin Timișoara să bem cafeaua cu Laura și Paul, îi luăm și pe ei și la drum. Afară se pornise o ploaie dușmănoasă, deasă și rece, să nu scoți un câine de sub plapumă. Doar Tera face excepție. Câinele ăsta nebun intră în extaz cu cât plouă mai tare și cu cât e mai multă apă și noroi. La intrare în Brad oprim la o benzinărie să adăpăm caii și să ronțăim și noi ceva. Ploaia se mai potolise. Ba chiar ne-a atins o rază de soare scăpată printr-o spărtură din nori. Încurajator. Din Brad mergi spre Țebea, dar înainte de a ajunge acolo, faci dreapta spre Ribița, treci Crișul Alb și o ții tot înainte. Sunt indicatoare, drumul e bun, asfaltat, până la ieșire din Ribicioara. De la ultima casă ajungi în câteva sute de metri la intrarea în chei, unde trebuie să lași caleașca pentru că nu ai voie cu ea. Teoretic. Drumul forestier merge paralel cu valea, iar stânga-dreapta versanții se apropie, nu înfricoșător și nici accentuat, dar alura de chei este evidentă. Versantul de pe malul drept este mai stâncos, mai golaș și mai abrupt. Pasionații găsesc chiar și trasee de cățărare. Încă din sat am dat peste zăpadă mărișoară care începuse a se scurge din cauza ploii. Drumul era plin de băltoace și brăzdat de mici pârâiașe, numai bine pentru cățel care nu a ratat nimic. Ici-colo se mai vedeau câțiva țurțuri atârnați de maluri, colți fără putere, semn că nu de mult gerul și-a cam făcut de cap aici. Valea este frumoasă, pitorească și oferă un bun prilej de drumeție pe un traseu ușor, accesibil. Noi am urcat până după al doilea pod, de unde am făcut cale întoarsă. La coborâre, un afluent pe dreapta a venit cu o plăcută surpriză, dar despre asta în alt episod. Spre mulțumirea noastră, vremea ne-a făcut cadou o fereastră de 3-4 ore fără ploaie, exact cât am avut nevoie. Oare cineva, acolo…?  [...] Citește mai mult...
decembrie 4, 2023Municipiul Brad se află în depresiunea Bradului, străjuită de Munții Metaliferi la sud și de Munții Bihorului la miazănoapte. Crișul Alb este vâna de apă ce străbate regiunea și se duce spre apus pentru a se împreuna cu fratele său Negru. Bradul este cunoscut, mai ales, pentru exploatările aurifere din zonă și pentru Muzeul Aurului. Dovezi ale exploatării aurului datează din anul 21 I.H., cu o scurtă întrerupere de câteva luni în timpul revoluției din 1848. Oficial, în 2006 s-a extras ultima fărâmă de aur, apoi s-a închis totul și tot de atunci a început decăderea. De ce Brad? Pentru că are mult mai multe de oferit decât știm noi. Nu numai orașul, ci întreaga regiune te poate surprinde. Eu am avut șansa să stau de vorbă cu domnul Ioan Pârva, unul dintre cei mai buni cunoscători ai locurilor și a poveștilor din jurul lor și un foarte talentat povestitor.  De la dânsul am aflat câte ceva despre societatea minieră MICA, cea care a dat un nou avânt vieții culturale în oraș și în perioada căreia brădenii au dus-o cel mai bine. Apoi povestea garnizoanei din Brad, a cărei plecare s-a făcut cu mare fast și cu multe lacrimi, mai ales din partea unor domnițe locale. Tot de la dânsul poți afla povestea haiducului Totu, unul dintre cei mai mari hoți de aur din galeriile de mină ori multe alte povești mai puțin știute sau chiar neștiute. Există trei porți de acces în depresiunea Bradului: Dinspre vest: DN 76 (E79) care vine de la Oradea și se duce la Deva; Dinspre sud: același DN 76 care vine de la Deva și merge la Oradea; Dinspre nord: DN 74 care vine de la Abrud; Pe fiecare din aceste artere se poate croșeta frumos pentru a descoperi…, pentru a descoperi pur și simplu. Dacă te apropii dinspre Arad, ai de văzut: Vața, fostă stațiune balneară, preferata familiei regale; Țebea, locul încărcat de istorie, tare drag moților; Muntele Găina, locul unde moții își aflau soațe; Mănăstirea Crișan (mie nu mi-a plăcut, prea mult fast); Biserica Ribicioara, cheile Ribicioarei, canionul Topliței; Podul natural Grohot; Dacă drumul tău vine de la Deva: Rămășițele căii ferate Deva – Brad, unde au trudit și murit oameni mulți. Acolo au lucrat și prizonieri ruși despre care domnul Ioan povestea că erau foarte rău tratați, fiind nevoiți să umble iarna cu bucăți de scândură legate de picior cu sfoară, pe post de încălțări; Impresionantele viaducte ale căii ferate; Măgurile Băiței, cu pereți calcaroși numai buni de escaladat; Dacă intri dinspre Abrud: Cascada Săritoarea de la Stănija despre care am vorbit cu altă ocazie; Valea superioară a Crișului Alb; Traversarea Bucuresci – Balșa ce te scoate spre valea Geoagiului cu cascada Clocota, cheile Glodului, cheile Cibului, cheile Ardeului, cheile Madei; Criscior, cu uimitorul Muzeu Mineral Toda. Acest domn Toda este un pasionat, un dăruit căutător de lucrări artistice ale naturii, pe care le adună și le pune în valoare într-un extraordinar muzeu privat în satul Criscior, despre care poate nici n-ați auzit. Noi am avut plăcerea să petrecem mai aproape două ceasuri ascultând povestea fiecărui exponat, poveste spusă de Doamna Toda cu multă emoție și mare pasiune. A fost impresionant! Nici n-am simțit trecerea timpului. Pentru că la etaj, unde sunt exponatele cele mai ”prețioase” fotografiatul nu este permis, am ”furat” doar câteva imagini de la parter. Dacă te afli în Brad: Muzeul aurului, care nu m-a impresionat la fel de mult ca cel al domnului Toda; Clădirea gării Brad, ridicată în 1896, monument arhitectonic construit în stil tirolez, aflată în mare degradare. În exterior s-au mai făcut ceva lucrări, însă interiorul… Aici a fost șef de stație Nicolae Beligan, tatăl marelui actor Radu Beligan; Linia ferată îngustă Brad – Criscior, veche de peste 100 de ani, construită la începutul secolului trecut, avea rol de transport al minereului și cărbunelui. După ce cărbune și minereu nu s-a mai extras, majoritatea anexelor au ajuns la fier vechi (de ce mi se pare cunoscut?). Calea ferată a fost salvată și resuscitată de un neamț care a transformat-o în traseu turistic cu mocănița trasă de o locomotivă cu aburi construită la Reșița în 1957. Din păcate, nu are program permanent din lipsă de călători. Doar în perioada vacanțelor și a sărbătorilor funcționează. Muzeul de istorie locală și etnografie; Casa de Cultură, monument istoric, fost sediu al Societății Miniere Mica; Or mai fi multe altele, frumoase și interesante, despre care subsemnatul nu are încă știre, dar speră la o nouă întâlnire cu domnul Pârva Ioan… [...] Citește mai mult...
noiembrie 18, 2023De multe ori am străbătut drumul DN 74 dintre Brad și Alba Iulia, prin Abrud și Zlatna, și tot frumos a rămas. De fiecare dată încercăm una sau mai multe oferte ale locurilor care ascund frumuseți de nebănuit. De astă dată a venit rândul cascadei Săritoarea aflată pe teritoriul satului Stănija, comuna Buceș, județul Hunedoara. Cum ajung: Pe DN 74 până în Buceș. În centrul satului Buceș pornește DJ 742A ce urcă spre Stănija și După Piatră. După aproximativ 2 km apar primele case din Stănija, iar la aproximativ 2,5 km de la Buceș se desprinde DJ 705D ce urcă pe valea Stănija. Atenție că indicatoarele sunt așezate pe stânga drumului în sensul spre amonte și riști să nu le vezi, iar la coborâre sunt inutile pentru că ai trecut deja de intersecție. Drumul urmează valea Stănija care se îngustează tot mai mult. După alți aproximativ 3 km de la răscruce drumul urcă brusc în două serpentine lungi și ajunge deasupra văii.  În stânga se vede biserica și nu după mult timp se gată casele pe partea stângă a drumului, iar acesta începe să coboare ușor. Aici începe traseul spre cascadă. Există un indicator pe dreapta drumului iar poteca se strecoară printre îngrădirile a două grădini. Pe noi ne-a întâmpinat un câine zâmbăreț care probabil știa că e duminică și mai vin turiști însoțiți de câte ceva ale gurii. Din păcate noi nu aveam disponibil decât un pachețel cu prăjituri de la nunta la care fusesem cu o zi înainte. Cu toate acestea, zâmbărețul ne-a însoțit până aproape de cascadă, apoi a plecat sperând că alții o fi având ceva mai serios. Chiar deasupra văii este o portiță de lemn ce trebuie deschisă (e legată cu sârmă) și apoi închisă. De la portiță se coboară brusc spre firul apei cu ajutorul unor trepte săpate în pământ și întărite cu scânduri și piatră. Jos, o punte lată te trece pe malul celălalt și poteca merge în aval pe sub poala pădurii. O altă punte un pic mai jos de prima te trece din nou pe malul stâng pe lângă o pădurice de plop alb și după câțiva zeci de metri o surată a celor două te ajută să ajungi din nou pe malul drept. Aici se varsă Valea Săritorii pe care se află cascada. La marginea poieniței, sub doi nuci, este amenajat un loc de popas cu masă și bănci de lemn. Din acest loc se zărește firul de spumă albă al cascadei care vine de undeva de sus, de la câțiva zeci de metri (unii spun că ar fi peste 90). Poteca intră în pădure și apoi începe urcușul pe scări. Sus, de unde începe prăvălirea apelor, sunt amenajate balustrade metalice pe deasupra micuțului canion prin care se strecoară pârâul. Atenție la podețe!! Se alunecă! La capătul de sus al canionului, deasupra văii, oameni de bine au mai construit un loc de popas lângă un izvor obligat să-și trimită apa rece printr-o țeavă. De aici, spre amonte, valea se lărgește puțin, iar un drum lătuț îți ușurează deplasarea. Râulețul e tare zbuciumat prin albia plină de bolovani și mici săritori, plin de spume și tare furios. Mă întreb ce-o fi aici când e apă multă, după ploi mari ori după ce neaua se topește. O formă unică de turism se dezvoltă în zonă: căutarea aurului. Aici trăiește unicul căutător de aur aluvionar autorizat din România. Locuitorii din sat au trăit din exploatarea aurului, mai ales că nu erau necesare galerii pentru scoaterea acestuia la lumină. Au fost și exploatări din galerii, dar nu de mare amploare. Apele pâraielor făceau munca cea mai grea. Omul trebuie doar să caute aurul în albie și să-l ”culeagă”. Dacă știe… [...] Citește mai mult...
noiembrie 18, 2023După scurta vizită la focurile de la Andreiașu, ne întoarcem spre Odobești și intrăm pe DN 2D spre Târgu Secuiesc. Pe drum ne-am propus să ne oprim la cascada Putnei și cheile Tișiței, în apropiere de Lepșa. Cascada Putnei s-a format pe valea râului Putna, la aproximativ 70 km de la Focșani,  și este o succesiune de cataracte cu o lungime de aproximativ 80 m pe o diferență de nivel de 14 m. La final, apele obosite își găsesc hodină într-un lac adânc de 12 m. Intervenția omului a modificat mult locurile, însă amenajările de pe malul albiei sunt binevenite. Puțin mai sus, chiar la intrarea în Lepșa se află o altă zonă protejată, pe un afluent al Putnei, Tișița. Este vorba de Cheile Tișiței, un traseu ușor ce poate fi parcurs în 5-6 ore pe o potecă marcată pe traseul unui fost drum forestier. Drumul forestier a fost amenajat pe terasamentul unei foste căi ferate de la începutul secolului XX. Noi, sub presiunea timpului (ca de obicei!), nu am ajuns până la ramificarea văilor. Dacă hotărâți să parcurgeți traseul, n-o faceți în sandale și fără merinde! [...] Citește mai mult...
octombrie 18, 2023Dacă aveți drum prin Focșani, faceți-vă oleacă de timp și mergeți până la Andreiașu de Jos. Din Focșani luați drumul spre Târgu Secuiesc (DN 2D) și imediat după ce ieșiți din oraș, cârmiți spre Odobești (DN 2M). Poate aveți noroc și-i toamnă… Lăsați atracțiile bahice pentru întoarcere și traversați Milcovul spre Mera – Reghiu – Andreiașu de Jos. Odată ajunși în sat, mergeți până la mijlocul lui și întrebați. Sus pe deal, lângă o pădurice de conifere, găsiți locul. Se poate urca și cu mașina, da-i păcat să nu mergeți pe jos. Câteva ”cuiburi” de foc, cu flăcări pâlpâinde, pe o suprafață de aproape 40 de hectare, alcătuiesc rezervația ”Focul Viu” de la Andreiașu. Focurile sunt rezultatul aprinderii spontane a gazului metan ce se strecoară la suprafață printre fisurile scoarței pământului. Prin aceste orificii se pierd în atmosferă peste 50 de tone de gaz metan anual, adică vreo 70.000 de m3 cu care o centrală ar funcționa binișor câțiva zeci de ani… Interesant este că dacă te mânii și stingi o flacără, se aprinde spontan ori în același loc, ori alături. Localnicii spun că atunci când flăcările trec de 2 m, un cutremur este iminent.   La întoarcere, luați un ottonel de Odobești. Dar să-l țineți la rece… [...] Citește mai mult...
septembrie 20, 2023Satul Crișeni este așezat pe pârâul Cușmed, în mica depresiune Măgherani – Atid, mai sus cu 600 m față de nivelul mării, în bazinul hidrografic al Târnavei Mici. Ținutul cuprins între Mureș la miazănoapte și Olt la miazăzi este unul dintre cele mai pitorești și atrăgătoare locuri din țara asta. Fără a se lăuda cu vârfuri semețe ori creste aprige, se mândrește în schimb cu molcomeala apelor și cu multele așezări ce mai păstrează încă tradiții și obiceiuri lăsate de bătrâni să fie duse peste veacuri. Despre Podișul Secașelor și cel al Hârtibaciului am mai spus și mai am a spune. Acum, Podișul Târnavelor, scăldat de cele două fete mari ale Transilvaniei, a venit la rând. Multe sunt de văzut și auzit. Sate așezate pe văi sau pe coamele dealurilor, vii renumite ori biserici și cetăți, povești și legende, toate te cheamă. Am trecut de multe ori pe aici, însă puține opriri am făcut. De astă dată, după o scurtă vacanță la Ghimeș, hotărâm ca la întoarcere să ajungem în Crișeni, un sătuc la hotarul județelor Mureș și Harghita, aparținător celui din urmă și cu reședința de comună la Atid, pentru a vedea un muzeu unic, deschis și întreținut de un pasionat al împletiturilor. Este vorba de Muzeul Pălăriilor de Paie. Muzeul pălăriilor de paie este continuarea unei tradiții de trei generații, deschis de Lajos Szőcs în 2001 cu sprijinul Centrului Județean de Cultură într-o casă tradițională, pe un dâmbuț deasupra văii. Interiorul muzeului este format dintr-o curte, o clădire principală cu prispă care are alături o terasă acoperită unde meșterul face demonstrații și un magazin de unde mi-am cumpărat și eu o pălărie, dar se găsesc și multe alte obiecte obținute din paie împletite. Se poate ajunge aici din mai multe locuri: – din Sângeorgiu de Pădure, pe DJ 136 până lângă lacul Bezidu Nou, apoi pe DJ 136A, ambele asfaltate și bune. În zonă circulă o legendă cu niște zâne ce-i ademenesc pe călători cu cântecele lor. – din Cristuru Secuiesc, pe DJ 136 și DJ 135 până la Atid și pe urmă DJ 136A.Toate drumurile asfaltate și bune.   – pe DJ 136B, între Odorheiu Secuiesc și Corund, prin Inlăceni și Atid, drum pietruit până la Inlăceni. – între Praid și Corund, pe DJ 136A, neasfaltat până la Atid. Încă o dată aduc mulțumiri lui Antal Mihalydeak ale cărui imagini m-au ajutat mult în alegerea traseelor. Noi am ales următorul traseu, în întregime asfaltat și în mare parte bun spre foarte bun, slab circulat: DN 13C Bisericani – Cristuru Secuiesc; DJ 136 și DJ 135 Cristuru Secuiesc – Atid; DJ 136A Atid – Crișeni. Drumul urcă și coboară, apoi merge pe câte o vale și iar urcă și se lasă, având pe de lături fie coline fără pădure, fie versanți împăduriți până-n buza drumului. Undeva, pe cumpăna apelor între Târnava Mare și sora ei Mică, înainte de coborârea spre Atid, ne-am abătut oleacă spre Inlăceni, satul labirint cum îl numesc unii, ori satul cu mai multe ulițe decât case cum îi spun alții, unde nu am stat decât pentru a fura câteva imagini. Când am ajuns noi, înainte de prânzu mare, în parcarea de jos era deja un autocar cu numere de Ungaria, iar curioșii asistau la explicațiile și demonstrațiile gazdei. Dată fiind aglomerația și nefiind vorbitori de maghiară, am ales să vizităm singuri muzeul. Prispa și cele trei încăperi ale casei sunt ticsite de împletituri, cele mai multe fiind pălării, de toate formele și mărimile, din toate regiunile și pentru toate gusturile, ba chiar și o pălărie cu diametrul de doi metri, ce poate fi purtată dacă gâtu-ți suportă cele aproape trei kile cât cântărește lucrarea și la a cărei asamblare s-a folosit un kilometru și jumătate de ață. În curte mi-a atras atenția colecția de trovanți, înșirați de-alungul gardului, unul dintre ei având rol de meteorolog de serviciu, cu prognoze scurte și foarte clare: ”Dacă piatra este udă – plouă; Dacă piatra este uscată – nu plouă; Dacă piatra face umbră – este soare; Dacă piatra este albă – ninge; Dacă piatra nu se vede – este ceață; Dacă piatra se mișcă – este vânt; Dacă piatra sare de jos în sus – este cutremur; Dacă piatra a dispărut – este uragan.”   Mi-a făcut plăcere vizita, iar drumul până acolo a fost superb. Norocul nostru că ploaia ce venise peste noi în munți a rămas în urmă, iar piatra s-a uscat și făcea umbră. [...] Citește mai mult...
septembrie 19, 2023Dacă ai drum prin Miercurea Ciuc, din obligație sau cu proprie voință, fă-ți oleacă zăbavă și nu trece fără să vezi… Am trecut și eu de câteva ori și, ba sub presiunea timpului, ba din gânduri preconcepute, n-am avut nici un interes. Că ce poți să faci într-un orășel mic, fără veleități turistice, gândeam eu? De data asta, deși centrul vacanței noastre se afla pe valea Trotușului, am hotărât să vedem și capitala județului Harghita, județ care m-a impresionat plăcut de fiecare dată. Numele orașului este atestat pentru prima dată sub forma Csíkszereda într-o scrisoare din anul 1558, cu referire la târgurile săptămânale ținute aici în zilele de miercuri. Până în perioada interbelică denumirea românească a orașului a fost Sereda Cicului, după care numele a fost tradus în forma actuală. Construirea cetății Mikó începe la 26 aprilie 1623 din ordinul lui Francisc Mikó (1585 – 1635), consilier al principelui Gabriel Bethlen, diplomat, cronicar, căpitan al scunului Ciuc.  Primul document autentic cunoscut care atestă existența orașului ca „oraș de câmpie” este scrisoarea de privilegii eliberată de regina Izabella, mama lui Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, datată la 5 august 1558, în care scutește locuitorii orașului de biruri în afara birurilor cuvenite Înaltei Porți Otomane.  Cetatea este reconstruită în forma actuală între anii 1714 – 1716 sub conducerea generalului imperial contele Stephan Steinville, eveniment atestat și de inscripția în piatră așezată deasupra porții de intrare a cetății. La Șumuleu, din anul1630, a funcționat un gimnaziu franciscan, iar din anul 1676 tipografia călugărului franciscan Johannes Caioni (Căianu). Cetatea a reprezentat un punct strategic important la granița de răsărit a Imperiului Habsburgic. Până la organizarea prin forță a regimentelor secuiești de graniță (1764) este cazarmă a trupelor imperiale, În 1880 șanțul castelului este umplut. Până la mijlocul secolului al XX-lea, cu mici întreruperi, cetatea a fost în folosința armatei. În 1970, după o restaurare generală, a devenit sediul Muzeului Secuiesc al Ciucului,  înființat în 1930. Aici se desfășoară anual, Festivalul European de Muzică Veche (inițiat în anul 1980, interzis de regimul comunist în perioada 1986-1989), cu recitaluri și concerte de muzică cultă, cu acces liber, precum și Universitatea de Vară de Muzică Veche (din anul 2008). În imediata vecinătate a cetății se află Biserica Sf. Nicolae, catedrală episcopală, a cărei piatră de temelie s-a pus în septembrie 1929 și a cărei construcție s-a întins pe durata a 7 ani, așa cum se poate citi în pisania de la intrare. A fost construită între anii 1929-1936 de către credincioșii ortodocși români din Miercurea-Ciuc, sub purtarea de grijă a marelui mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan.  Un pic mai departe de centru, în cartierul de-acuma vestit Șumuleu Ciuc, se ridică impunătoare biserica franciscană, aflată pe locul altei biserici ce a fost construită în cinstea lui Iancu de Hunedoara care a adus primii călugări fransciscani în zonă, în anul 1440. Lucrările de construcție ale actualei biserici au început în anul 1802 și au durat aproape 30 de ani! Majoritatea picturilor au fost realizate de pictorul și sculptorul Papp Miklos din Brașov. Vechea orgă a fost cumpărată tot din Brașov de către Johannes Kajoni de la meșterul de orgi Eperjesi Janos în 1659, arsă parțial în timpul atacului turcilor din 1661și reparată 3 ani mai târziu de meșter. Orga folosită acum a fost construită în 1931 și este una dintre cele mai frumoase din Transilvania, fiind ”dotată” cu 2824 de tuburi (fluiere). Mândria bisericii este statuia Maicii Domnului, sculptată din lemn de tei cel mai probabil, după unele surse, în jurul anului 1520 și nu se știe cu exactitate când a ajuns aici, dar se presupune că prin anul 1665. Când am intrat noi în biserică era slujbă și nu mi-am permis să fac decât câteva poze din spatele sălii.  Din spatele bisericii pornesc traseele de pelerinaj pe deal, trasee ce pot fi parcurse oricând. [...] Citește mai mult...
septembrie 5, 2023La intrarea în Valea Rece din zona Ghimeș-Făget, imediat după ce treci podul peste Trotuș vezi cu coada ochiului o tăbliță pe care scrie ”Cascada Javardi”. Ooo, ce fain, exclam în gândul meu, încă ceva de vizitat, dar nu-i spun Cristinei care nu e prea încântată de locurile ce presupun cățărare, potecă și apă la un loc. Nu opresc să caut amănunte, zicându-mi că o să găsesc pe traseu sau la pensiunea de care ne apropiam într-un amurg cu umbre prelungi, de vară. Nu am mai dat peste alte informații scrise așa că am întrebat, iar răspunsul primit se potrivea cu programul zilei în care trecusem ca obiectiv traversarea spre județul Neamț și, dacă drumul o fi bun, coborârea spre cheile Bicazului. Până la urmă n-am ajuns decât la poalele muntelui, pentru că am pierdut grămadă de timp rătăcind pe alte drumuri, în lipsa indicatoarelor. Dar nu-mi pare rău, lasă loc de întors. Pe de altă parte, văile arată magnific, cu excepția prafului, populate până sus în munte că mai aproape nu ai unde te ascunde 2 minute. Pe la poalele pădurii, mulțime de frăguțe îmbietoare, roșii și aromate. Dis de dimineață am coborât la micul dejun, adică pe la ora 8 și jumătate, că aici mai devreme de opt nu mișcă nimic. Apoi, sus în AXE și la drum. Un drum bun, în mare parte asfaltat, dar plin de șantiere. În dreptul căminului cultural, cred (cum se spune cămin cultural în maghiară?), la stânga un podeț de lemn care-ți cam dă fiori te trece apa și drumul te duce printre case și pe sub coama stâncoasă până la cascadă. Acolo, o porțiune de drum e în urcuș abrupt, așa că fiecare după puteri. Cel mai bine ar fi să lăsați mașina mai jos, în sat, că acolo sus drumul e foarte îngust. Eu am reușit să parchez la intrarea într-o grădină, dar cu multe manevre. Cascada e oleacă mai sus, se aude deja apa prăbușită. Față de altele, nu este deosebit de spectaculoasă, nu prea înaltă, însă cu debit bun. Și tot față de altele cu mai mult potențial, este amenajată astfel încât să-ți poți bucura ochii din toate unghiurile. Deasupra de cascadă râul are o porțiune leneșă, după care sare în gol peste și printre stâncile enorme. În jur, pe ambii versanți, grădini pline de verdeață și de flori care la noi apar la sfârșit de primăvară. Drumul urcă abrupt, apoi se înscrie în două serpentine strânse după care se mai liniștește când ajunge deasupra cascadei. Cei care aveți timp și mașină puteți continua până la Bălan și Piatra Singuratică. Un afluent micuț, dar foarte sprințar și șmecheraș, face și el o serie de cataracte în miniatură înainte de a se îmburda în fratele mai mare. Apoi se duc amândoi în valea Rece care se duce în Trotuș, care se duce în Siret, care se duce… și cine știe peste câtă vreme aceleași molecule de apă cu care mi-am spălat fața asudată se vor întoarce pe aceleași meleaguri să înceapă un nou drum spre… [...] Citește mai mult...
septembrie 4, 2023Carantină = Punct sanitar pentru cercetarea și izolarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor venite dintr-o regiune bântuită de o epidemie. Cuvântul „carantină” provine din forma dialectică venețiană a italienescului quaranta giorni, însemnând „patruzeci de zile”. Acest lucru se datorează izolării de 40 de zile a navelor și a persoanelor practicate ca măsură de prevenire a bolilor legate de ciumă. Revenim la șosea, facem dreapta și intrăm iar în Ghimeș-Făget, singura localitate din Moldova care a aparținut Transilvaniei până la Marea Unire. Ne oprim într-o parcare mare, plină de gropi și dâmburi cu scopul de a mânca ceva. Curățenia precară ne-a schimbat gândurile, astfel că ne-am mulțumit cu un suc rece. Părăsim parcarea și, pe sub viaductul de cale ferată, urcăm spre dreapta pe un drum îngust și abrupt până se gată într-o curte. Aici se află ruinele construcțiilor fostei carantine de la granița imperiului cu Moldova. Ciuma sau ”Moartea Neagră” a fost, poate, cea mai cumplită boală contagioasă a omenirii. Primele acțiuni eficiente au apărut atunci când s-a descoperit că boala se transmite, adică este contagioasă. Una dintre principalele bariere împotriva ciumei și cea mai eficientă înainte de descoperirea vaccinurilor a fost izolarea celor infestați. Imperiul Habsburgic, la începutul secolului al XVIII-le a luat măsuri și a instituit o rețea de carantine de-alungul granițelor. Una dintre aceste carantine a fost la Ghimeș, în pasul Ghimeș-Palanca. A fost construită în 10 ani (1730-1740). Aici erau obligați să stea un anumit număr de zile toți călătorii care veneau din Moldova, împreună cu bagajele și animalele lor. Încă mai există, pe pereții clădirilor, inscripții ale acestor negustori armeni, pentru că ei erau majoritari, în care se menționează numele și durata carantinării. Pe culmea de deasupra clădirilor carantinei trece o porțiune din Calea Fecioarei Maria, drum de pelerinaj devenit cu timpul și drum turistic. Poteca urcă pe creastă, după ce trece printre stâlpii unei porți secuiești. În fiecare an vin aici mii de credincioși catolici, cu ocazia Rusaliilor catolice și includ acest obiectiv într-un traseu de pelerinaj ce se leagă de Șumuleu_Ciuc. [...] Citește mai mult...
iunie 19, 2023O drumeție la cascada Scoruș, în orice anotimp, poate fi una dintre cele mai frumoase excursii. Vă invit la o vizită de toamnă timpurie.  Faină-i valea Lotrului! Și dacă te împinge curiozitatea să vezi și ce nu se vede din șosea te vei întoarce cu sufletul plin de frumusețe și picioarele pline cu plumb, însă cu o puternică dorință de a reveni. Doar că noi nu prea avem vreme și ne ocupăm timpul cu ”chestii” mult mai importante, cum ar fi televizorul, shoppingul, serviciul, etc. După câteva treceri spre și dinspre Transalpina, hotărăsc că ar fi cazul să caut altceva în zonă. Așa am ajuns în Cheile Latoriței, superbe ca peisaj, cumplite ca șofer, ochei ca drumeț, ocazie cu care am urcat până la Apa Spânzurată, una dintre multele cascade cunoscute și cvasinecunoscute din comuna Mălaia, supranumită Regatul Cascadelor. Una dintre cele mai frumoase căderi de apă din zonă, scăpată ca prin minune de captare, este Cascada Scoruș.  Se spune în ultimii ani, de când a devenit cunoscută pe scară largă, că ar fi cea mai înaltă din țară, cu o prăbușire totală de apă de peste 100 m. Încă nu s-a omologat, deși domnul Ciucă, un localnic pătimaș, se zbate atât pentru record cât și pentru nume, susținând domnia sa că ar trebui să se cheme Cascada Ciucă pentru că dânsul a descoperit-o pentru public. Ca să ajungi la cascadă, trebuie să urci pe Lotru în sus de la Brezoi până în Mălaia. Chiar după ce începe lacul de acumulare, înainte de podul peste Bucureasa, un indicator te îndeamnă la pensiunea Căsuța din Pădure, un altul spre Cascada Scoruș și un al treilea spre o stână din Munții Căpățânii. Faci stânga și intri pe drumul forestier, nu rău, iar după câteva sute de metri ajungi la pensiune. Mai mergi un pic și un loc mai larg îți permite să parchezi mașina. De aici te bazezi doar pe propriile picioare, cam o oră și jumătate – două până la cascadă și înapoi. După ce am parcat, am făcut cunoștință cu Lolek și Bolek, doi căței puricoși din rasa pură maidanez imperial, care ne-au însoțit tot drumul, fără să ne abandoneze. Poteca urmează un fost drum forestier, pe lângă râu, pe care trebuie să-l traversezi destul de des pe podețele instalate din loc în loc. E bine să aveți încălțăminte solidă, cu talpă groasă. După ce urci o vreme, bucurându-te de aerul proaspăt al dimineții și de peisaj, treci pe lângă o confluență. Pârâul care vine din stânga, în sensul de urcare, este vinovat de minunăția pe care o căutăm. Noi continuăm drumul pe celălat pârâu până mai sus, accesul pe valea cascadei fiind imposibil pentru oameni obișnuiți. După un urcuș bunișor, poteca face brusc stânga și urcă deasupra râului. În acest loc, dacă ești gură-cască la peisaj, ratezi curba și urmezi drumul pe râu în sus. E bine să urmăriți marcajul punct roșu, iar la bifurcație se află și o mică tăbliță de scândură care te îndrumă. Poteca urcă binișor, apoi trece o mică înșeuare și te trezești deasupra celeilalte văi, cu apa zdrobită de atâta cădere. Ești foarte aproape, însă vuietul cascadei nu se aude, fiind acoperit de zgomotul curgerii aprige a apei peste bolovanii imenși. După încă vreo 200 m pe curbă de nivel, se zărește printre crengi cureaua argintie a apei prăbușite peste stânci, apoi auzi și cascada, apoi wow!!! De pe un prag de stâncă se aruncă în gol fluidul muntelui, izbindu-se din când în când de mici praguri care o răsfiră în stropi ușori și reci, apoi se prăvălește din nou, iar tu stai și te uiți și uiți să te apropii. Nu știu dacă are 101,5 sau 103 m, însă peste 80 m de cădere de apă se vede cu ochiul liber. Spun localnicii că deasupra cascadei se află un canion la capătul căruia ar mai fi o cascadă de 22 m. Jos, la bază, perdeaua de apă se sfâșie rău, dând naștere la șuvoaie multiple care apoi se adună și se despart iar, grăbindu-se să-și afle hodină în lacul Mălaia. În partea de jos a cascadei am găsit scoruși de munte, cu fructele coapte, ciorchini roșii printre frunze și inteligentul ce sunt am dedus că asta ar putea fi una dintre sursele numelui. https://drumetcumasina.ro/wp-content/uploads/2023/06/20200905_084102.mp4 În concluzie: frumos, chiar impresionant, nu greu dacă ai încălțări bune și de neuitat chiar și fără poze. [...] Citește mai mult...
iunie 13, 2023Puțin mai sus de Lotrișor se desprinde valea Lotrului. Cel mai important afluent al acestuia este Latorița.  O frumoasă fată de prin părțile Vâlcei, pe numele ei Latorița, urca vară de vară cu oile la munte, unde prinde drag de un mândru fecior, mai mult lotru decât oier, căruia i se spunea Lotru. Flăcăul, la rândul lui, tare o mai iubea pe fată. Însă un uriaș ce sălășluia prin munții Mohoru își făcuse și el niscaiva planuri cu frumoasa păstoriță. Doar că dragostea acesteia pentru voinicul lotru îi zădărnicea toate socotelile bietului uriaș, așa că, înfuriat tare, îi preface pe amândoi în ape curgătoare. Pe fată o mână spre soare-răsare, iar pe fecior spre miazănoapte, să nu se mai întâlnească niciodată. Dar flăcăul care avea mare iubire pentru fătucă, pe la Obârșia își schimbă drumul. Mai sus de Mălaia o ia în brațe pe draga lui și o duce, purtând mari lupte cu stavilele puse în cale, la fratele mai mare, Oltul, care să-i ocrotească. Locul de întâlnire se cheamă Gura Latoriței. De aici începe unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase defileuri din România. De fapt, defileul începe imediat după satul Ciungetu, unde se află cea mai mare hidrocentrală de pe râurile interioare. Porțiuni lungi ale traseului sunt bine strânse între Munții Latoriței și Munții Căpățânii, care-l străjuiesc cu versanți impunători ale căror înălțimi depășesc cu mai mult de 200 m nivelul văii, căpătând aspect de chei. Peisaje spectaculoase, păduri groase pe ambii versanți, pereți stâncoși ce vin în surplombă peste drum dau farmec și măreție acestei văi. Din păcate drumul este îngrozitor și nu cred că a mai fost reparat sau întreținut de când a fost construit. Gropi imense, adevărate cratere în asfaltul aproape dispărut, bolovani și șanțuri, bălți ce pot fi folosite ca bazine de înot, toate fac drumul infernal pentru un șofer. Într-un loc, un torent dezlănțuit a coborât de pe versanți câteva vagoane de grohotiș pe care l-a lăsat grămadă pe drum. Cei care transportă lemne și, probabil, mașinile ce urcă la barajul Petrimanu au clădit și așezat cât de cât bolovanii aduși de ape astfel încât un camion sau o mașină de teren să poată trece. În rest… Versanții abundă de pârâiașe ce se scurg în Latorița, lăsând în urma lor chei de mici dimensiuni și multe cascade, toate greu accesibile pentru un om fără pregătire montană. Câteva cascade se văd din drum, iar cea mai impunătoare și cunoscută este Apa Spânzurată, o cădere în gol de câteva zeci de metri, însă nu prea bogată în debit. Se spune că pe pârâul ce se prăbușește în Latorița ar mai fi cascade mult mai impunătoare, însă care de pe malul apei nu pot fi văzute. Se zăresc chiar și cascade seci, doar pereții stâncoși lustruiți arătând că din când în când curge apă, probabil după ploi mari, și asta din cauză că aproape toate apele din zonă sunt captate pentru a produce energie la Ciungetu. Soarele abia apucase a lumina și încălzi culmile înalte când am intrat în Cheile Latoriței și am reușit să urc cu mașina până la cascada Apa Spânzurată fără să întâlnesc vreo altă mașină ori oarece drumeț și fără să pierd vreo roată. E adevărat că era zi de sâmbătă. Nici măcar un peridoc cărător de bușteni n-am văzut. Abia la coborâre am întâlnit un ARO și abia jos, în Ciungetu, un camion lung cât un tren grăbea amarnic spre munți. Probabil că buștenii trebuie cărați să nu li se facă frig prin pădure. Nu am urcat mai sus de cascadă pentru că drumul arăta din ce în ce mai îngust și rău, fiind acoperit în mare parte cu crengi rămase din lemnul purtat spre fabrică. Din șosea până la cascadă sunt aproximativ 20 km, din care 6 km până la Ciungetu drumul e bun. Pentru cei care vă încumetați, totuși, să urcați cu mașina, sfatul meu este să vă luați la pachet roți de schimb, bucșe, pivoți, bielete, băi de ulei, blocuri motor sau chiar o mașină de schimb. Brrr!!! Dacă o să mai urc acolo, și merită pentru că peisajul e fabulos, doar fără mașină o s-o mai fac, pentru că mi-e teamă că o rup. [...] Citește mai mult...
iunie 13, 2023Continuăm periplul pe Valea Oltului, de la sud spre nord cu o scurtă vizită la cascada Lotrișor.  Aproape de ieșirea din defileul Oltului spre Râmnicu-Vâlcea, dar încă nescăpați din fălcile stâncoase, ne oprim să admirăm cum un râușor se scurge liniștit în apele marelui râu. Pe marginea drumului două parcări mari, un motel și restaurant (Lotrișor) te îmbie să oprești ca să-ți mai întinzi oasele și să bei un ceai cald într-o dimineață geroasă de final de noiembrie 2018. Dar nu numai atât. Un indicator îți spune că la doi km mai sus pe râuleț (Lotrișor) ar fi o cascadă faină. Mănuși, căciulă, o haină groasă și hai s-o vedem. Nu ieșim bine din parcare că se aude un lătrat, iar pe malul râului apare un cățel alb care vine direct spre noi. Imediat în spatele lui, unul maroniu trece pe sub pod cu gând să ne iasă în spate. Ne înconjoară. Tactică, nu glumă. Iacătă-i pe amândoi, dar nicidecum spăimoși precum le era lătratul. Dădeau ambii din cozi de ziceai că o să și le rupă. Ba ăla roșcovanu chiar zâmbea de-a dreptul. De unde, de neunde, mai apare unul negru. Foarte serios. Nu i se citea nimic pe față. Mâncare nada. Doar niște bomboane mentolate, dar n-aveau nasurile înfundate. Toate una peste alta, s-au dovedit a fi niște însoțitori de nădejde pe tot drumul la dus, că la întoarcere s-au oprit prin pădure, având ei ceva treabă și nu i-am mai văzut. I-am căutat și după două zile, să-i răsplătim, dar nu i-am găsit. O fi fost iar în misiune… Drumul până la cascadă durează cam 45 de minute – o oră, fără grabă, per pedes. E un drum forestier care însoțește râul.  Pe măsură ce te adâncești în munte, versanții sunt tot mai impunători, iar valea capătă aspect de chei. Să nu vă așteptați s-auziți zgomotul cascadei. Nu este o cădere pe verticală, cum era de așteptat. Apa curge pe un perete stâncos foarte abrupt și nu se aude decât un fâșâit. Cascada a fost creată de mâna omului, cu ajutorul dinamitei. Ca să nu pună în pericol drumul forestier, râul a fost deviat printr-un tunel, iar la ieșire se trezește în buza prăpastiei și cade vreo 30 m. Merită văzută. În total, cu poze cu tot, îți ia cam 2 ore de la drumul național (DN7). Tot traseul este foarte curat, bine întreținut, cu locuri de popas amenajate și detalii despre fauna locului. Cică vara se poate urca și cu mașina, contra unei sume oarecare, situație în care valea sigur se umple de grătăriști. Cel mai frumos e pe jos… La sfârșit de noiembrie era pustiu. N-am întâlnit țipenie de om. Doar câinii s-au cam agitat de două ori. Probabil auziseră sau mirosiseră vreo jivină, dar le-a fost foarte greu să învingă gravitația și să urce. Însă urme de civilizație există. Pe acolo au trecut Miri, Sebi, Marius, David și alții ca ei. Dar și fraieri ca noi. Dacă n-ar fi pozele, n-ar ști nimeni că am fost acolo… [...] Citește mai mult...
iunie 6, 2023Mănăstirea Turnu se află așezată pe malul stâng al Oltului la circa 2 km în amonte de ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia, pe teritoriul orașului stațiune Călimănești. ”Denumirea îi este dată de la un turn aflat pe stânca numită “Piscul lui Teofil”, turn construit de legiunile romane din Castrul Arutela în secolul al II-lea.” ”Inițial, i s-a zis “Schitul de după turn”, apoi “Schitul Turnu” și în cele din urmă denumirea actuală de “Mănăstirea Turnu”.” ”Complexul mănăstirii Turnu a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Vâlcea din anul 2015, având codul de clasificare VL-II-a-A-09862.” ”Istoria lăcașului începe prin secolul XV – XVI, când niște călugări ai mănăstirii Cozia s-au retras aici, trăind într-o sărăcie deplină.” ”S-au adăpostit în colibe, case de lemn sau chiar în chilii săpate în stâncă, așa cum au procedat pustnicii Daniil și Misail.” ”Datorită faptului că pe la jumătatea secolului XVI adunându-se mulți pustnici, Misail ridică o biserică de lemn cu hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.” ”Prin numirea în anul 1676 a egumenului Varlaam de la mănăstirea Cozia ca episcop al Râmnicului și care mai târziu ajunge mitropolitul Țării Românești, totul se schimbă pentru viața pustnicilor de aici.” ”Se construiește o bisericuță din piatră și cărămidă în locul celei de lemn, așezându-se sub ea moaștele cuvioșilor Daniil și Misail. Prin aceasta devine o așezare monahală statornică.” (sursă Wikipedia) Ca să ajungi la mănăstire, treci podul mai sus de Cozia (pe varianta pentru camioane), apoi faci stânga în amonte pe malul stâng al Oltului și după aproximativ 1 km ajungi la destinație. Pentru cei cu picioare bune și dorință mare, de la mănăstirea Turnu pleacă un traseu marcat spre mănăstirea Stânișoara unde ai putea ajunge în două ceasuri sau mai bine. [...] Citește mai mult...
iunie 6, 2023Așezată într-o găoace sub vârful Cozia, mănăstirea Stânișoara oferă un bun prilej de liniște și pace.  Nu cred să fie în țărișoara asta vreun județ atât de bogat în așezări monahale precum Vâlcea, mai ales în zona de munte. Cum noi, în drumurile de la Arad la București și invers, arareori putem evita zona, de fiecare dată ne străduim să facem trecerea mai plăcută, mai puțin seacă. De astă dată, în planul nostru intra mănăstirea Stânișoara, așezată în inimă de munte, greu de ajuns și greu de găsit. Se poate veni aici de la mănăstirea Turnu, dar numai pe jos preț de o oră și jumătate – două ore sau pe valea Păușei, pe drum forestier, cale de vreo 6 km, adică mai mult de 2 ore pe jos. Noi am ales varianta pe valea Păușei, cu mașina. Plouase toată dimineața, încă mai mizgura și n-am fi riscat un drum pe jos. Pe de altă parte, timpul, dușmanul nostru permanent, ne presa. Fie că vii dinspre Sibiu, fie că vii dinspre București ori Râmnicu Vâlcea, trebuie să ajungi pe drumul de centură ce ocolește stațiunile, iar în Păușa, într-o ramificație în Y un indicator te îndreaptă spre destinație. Am ajuns acolo pe drumurile județene de pe malul stâng al Oltului, din Goranu, evitând DN7, așa cum am descris într-o altă postare (Canionul Corbilor), bucurându-ne din plin de grația lebedelor și de canionul săpat în gresie. Din Centura Călimănești se desprinde un drum asfaltat, îngust, care urcă șerpuit printre case. Din loc în loc, câte un șanț ”uitat” neastupat îți mai domolește din grabă. După ce se gată casele, se gată și asfaltul și începe un drum de pământ, din ce în ce mai rău, dar și cu unele porțiuni mai bunișoare. Scurte amăgiri. Drumul urcă domol, însoțind râul Păușa, pe sub poale de pădure ce acoperă ambii versanți. În zonele mai largi, pe malul apei, se află locuri de popas, amenajate cu măsuțe și scaune, spre bună hodină la răcoare pe timpul verii, scăldați în arome de mititei și fleici la grătar (e doar o presupunere). Un pic mai sus, apa se avântă peste un stăvilar de beton construit probabil cu un scop. O fi sursa de apă potabilă a zonei… La prima trecere peste albia râului te așteaptă o surpriză aproape neplăcută. Podul, îngust de la mămica lui, s-a îngustat și mai mult, având o grindă dislocată binișor probabil de puhoaiele năvălite de prin munte. Pe măsură ce avansezi, versanții se apropie tot mai mult, valea se îngustează, căpătând pe alocuri aspect de chei. Drumul pare interminabil, cu porțiuni foarte rele, cu ravene și bolovani mari, dar AXE face față. În sfârșit, ne desprindem de firul văii, iar în stânga parcă se zărește un luminiș, dar până acolo mai avem de înfruntat o pantă scurtă, foarte abruptă. Atenție mare pe vreme rece sau pe ploaie! După câteva sute de metri de mers pe sub o culme, ajungem într-o șa de unde avem o frumoasă priveliște spre masivul Cozia, iar undeva, pe la brâul muntelui, cuibărită într-o găoace, se vede mănăstirea cu acareturile ei, strașnic păzită din spate de țancurile cu cușme de ceață, iar în fundal se vede apa prăvălită peste pragul cascadei Gardului (Urzicii). Frumoasă imagine! Biserica zidită în 1747 de Gheorghe Clucerul și alți boieri din Pitești a fost prădată în 1788 de turcii atotnăvălitori, care au incendiat-o, iar pe călugări i-au ucis. Între anii 1803 – 1806, monahii Sava și Teodosie au reconstruit schitul cu sprijinul episcopului Iosif I al Argeșului. La începutul secolului XX, arhimandritul Nicandru Manu a ridicat biserica cea nouă cu hramul Sfântului Gheorghe. Fiind zi de duminică, în biserică se ținea slujbă la care participau destui auditori, mulți dintre ei cu probleme serioase de sănătate, după cum am putut să-mi dau seama în semiîntunericul din interior.  În biserică fotografiatul este interzis. Nu știu de ce. În josul curții se face poteca ce coboară la mănăstirea Turnu din care se desprinde un traseu ce urcă la cascadă. Loc frumos, plin de liniște, care chiar te îndeamnă la exerciții de privit în sinea-ți… [...] Citește mai mult...
iunie 6, 2023Ai ce vedea pe malul stâng al Oltului, înainte de stațiunile consacrate. Unul dintre aceste locuri se găsește aproape de ieșirea din Goranu, loc pe care l-am numit Canionul Corbilor, dat fiind faptul că are aspect de canion și este populat cu negrele zburătoare.  Pornim cu noaptea-n cap din București, că ne aștepta drum lung până la Arad, având și intenția unei opriri la o frumoasă mănăstire din Vâlcea. La șapte și jumătate facem prima oprire pe Dealul Negru, cu scopul declarat să ronțăim ceva, că numai cafeaua singură nu prea dă energie.  Prin grădini se vedeau pomi încărcați cu flori albe, punând mari speranțe în sufletele localnicilor pentru o toamnă umezită bine cu suc de prune fermentat și distilat. Ici-colo se ridica fuior de fum, semn că oamenii și muncesc, nu doar speră. Drumul nostru spre mănăstirea Stânișoara începe pe malul stâng al Oltului în Păușa, astfel că nu mai traversăm râul pe DN7 și apucăm, înainte de pod, DJ 703F, apoi DJ 703L și DJ 703G care trebuia să ne scoată în centura Călimănești. După ce ieși din Goranu, drumul te duce oblu spre Olt în zona cea mai lată a acestuia. În partea stângă se vede imensitatea lacului de acumulare, loc de agrement pentru rațe și lebede. Pe mâna dreaptă încep să se impună versanți împăduriți, împinși cu îndrăzneală până în marginea șoselei. Fiind cu ochii la păsăretul ce făcea spectacol în apă, nici nu bag de seamă ce se află pe partea cealaltă. Noroc că am găsit un loc bun de poze cu grațioasele lebede și a trebuit să las și căruța oareundeva. Trag pozele cu zburătoarele înotătoare și mă întorc la mașină. Colac peste lebădă, mai cădea și o ploaie măruntă și enervantă. Când întorc ochii, în spatele meu se ridica un perete vertical din gresie ce se termina brusc într-o mare de boscheți. Bine că încă nu înfrunzise pădurea. Trec șanțul plin de curiozitate, trec și bariera de tufe și în fața mea se deschide un minicanion săpat în roca moale de torenții ce coboară panta abruptă după ploi zdravene. Foarte greu de urcat, pământul moale neoferind sprijin zdravăn picioarelor, dar frumos și interesant, populat din belșug cu corbi ce-și făceau veacul pe-acolo. Malul stâng este străjuit de peretele abrupt, iar cel drept de bucăți mari de gresie sculptate de vânt și ploaie, ca niște colți imenși de balaur, gata-gata să se prăvălească dacă nu ar fi susținute de rădăcinile zdravene ale arborilor ce populează versantul. Dacă nu erau lebedele cu grația lor, aș fi trecut liniștit mai departe fără să știu ce ascunde pădurea în pântecele ei. [...] Citește mai mult...
mai 25, 2023Cetatea feudală Sălașu de Sus este o realizare a familiei Cândrea, sau Cândreș, construită în anii 1400 pe locul unui turn mai vechi ce apăra intrarea în sat. Pentru cei cu drag de Retezat, principala poartă de acces se deschide la Ohaba de sub Piatră, de unde pornește DJ667A care te duce până la Nucșoara, apoi la Cârnic și de aici, în 2 ore pe jos ești la  Pietrele. Drumul se prezintă asfaltat de la desprinderea lui din DN66 Simeria – Petroșani până la Nucșoara, dar mai are gropițe care, însă, îi sporesc farmecul. Sălașu de Sus este comuna cu multe sate care domină mare parte din traseu, reședința fiind la vreo 6 km de Ohaba de sub Piatră. Cunosc zona din anul 1978 și pot spune că s-a schimbat, dar nu mult, însă un lucru a rămas de neclintit: în Sălașu de Sus am mâncat cei mai buni virșli din sistemul solar, deși nu suport carnea de rumegătoare, mai ales oaie și capră. Așa că, dacă ajungeți aici, luați un borcan de muștar, 5 beri și comandați ț-șpe perechi de virșli, apoi combinați-le după voie. După ce ați biruit bunătățile, luați o pauză și faceți un program de vizite. Sălașu de Sus vă oferă: cetatea Sălașu de Sus, fânețele cu narcise, cetatea Mălăiești și acces spre Retezat ori Râu de Mori. Cetatea feudală Sălașu de Sus are formă dreptunghiulară, cu o suprafață de aproximativ jumătate de hectar, cu latura lungă de aproape 100 m, iar zidul are, pe alocuri, mai mult de 1 m grosime. Este clar că a fost construită pentru apărare, iar din turn se putea supraveghea ușor zona. O poartă joasă nu permitea intrarea călare, iar accesul în turn se făcea cu ajutorul unei scări ce putea fi trasă în caz de pericol sau chiar și în timpul nopții. În acest moment, cetatea este o ruină, spre deosebire de sora ei din Mălăiești, care aparține aceleiași primării. Se mai văd câteva ziduri descompuse și câteva bucăți din bolțile de cărămidă de deasupra ferestrelor. Vara, întreaga incintă este invadată de buruieni și câțiva copaci mai curajoși, iar accesul se face cu mare atenție. De scos în evidență este faptul că acum locația este semnalizată cu panouri metalice. Intrarea se află chiar lângă drum, de zeci de ori am trecut fără să o văd, deși îmi spusese colegul Vasile Sgondea că la ei în sat se află niște ziduri de cetate. Pe vremea aceea, eram doar un adolescent dornic de senzații tari la peste 2000 m altitudine, așa că prezența unei cetăți amărâte și nesemnalizate nu prezenta nici un interes. Opriți-vă 27 de minute să o vedeți, dacă sunteți în zonă. [...] Citește mai mult...
mai 25, 2023De multă vreme mă bântuia obsedant gândul să vizitez două locuri: Platoul Vârtoapelor de la Grădiștea de Munte în munții Orăștiei și Poiana (Fânețele) cu Narcise din Sălașul de Sus, la poalele Retezatului. Platoul Vârtoapelor era planificat și a fost ”bifat” în 23 – 24 martie 2019. La poiana cu narcise am reușit să ajung într-o duminică de 20 mai 2018. Ca să fiu sincer, mă așteptam la un covor alb… E drept, flori sunt multe, răspândite pe o suprafață mare, aproape 20 de hectare. Suprafața a rămas neschimbată, însă narcisele… Se pare că densitatea acestora era mai mare cu ani în urmă când, mai norocoși ca mine au prins într-adevăr covorul alb. Acum, numărul florilor a scăzut îngrijorător. O fi cauze naturale? Puțin probabil. Cred că e vorba de cauze antropice. De fapt, am văzut semne de civilizație, lăsate de urme de roți. Sigur, sapiens a venit cu gipul. Da. În arie protejată! Dacă ai un gip bun, câte nu poți face… Rangerii din Parcul Național Retezat nu au competențe aici pentru a da amenzi. Eventual sfaturi, dar cine ascultă sfaturile când florile-s așa de frumoase și ”la liber”? Primăria comunei Sălașu de Sus a instalat afișe, table, panouri de avertizare, dar involuția și-a spus cuvântul. Nu știm să citim, iar dacă știm nu respectăm ori pur și simplu ni se rupe… Jandarmii au fost sfătuiți să îndrume oamenii, nu să-i amendeze. Păi, în ritmul ăsta, rămâneți fără narcise în scurt timp! Apoi, nu numai narcisele fac fala acestei poieni, ci și o specie de fluturi care, la temperaturi mai mari de 18oC împânzesc poiana. În fiecare an, cam de vreo 15 ani încoace, primăria organizează festivalul narciselor. În perioada acestuia, de obicei 2 zile, participanții pot culege un buchețel de narcise sălbatice. Dar termenul buchețel e foarte relativ. E ca și cum ai spune ”hai să bem o bere”, iar invitatul înțelege că bea cât poate duce. În epoca acestui festival au început să se rărească și florile. Să fie vreo legătură…? Despre existența acestor minunate flori în zonă sunt 2 teorii. Prima, argumentată științific, spune că sunt relicve glaciare care au rezistat deoarece printre rocile de granit din sol se scurg apele reci ale Retezatului. Plauzibil, dacă apele ar curge de la vale spre deal, pentru că zona este cuprinsă între 2 văi cu albia mai jos decât nivelul poienilor respective. Este însă o explicație, dar care pe mine nu mă satisface. A doua teorie este de fapt o continuare a unei activități practice, mult mai plauzibilă și mai probabilă din punctul meu de vedere. Un olandez a vizitat zona la începutul anilor 1900 și se pare că tare i-a plăcut, astfel încât a adus și plantat bulbi care au ”născut” narcise, acestea adaptându-se foarte bine la mediu. Spre deosebire de noi, localnicii din acea vreme erau mai iubitori de natură, au protejat florile, iar acestea au ocupat o suprafață mare, extinzându-și arealul. Narcisele sălbatice sunt mai mici și mai firave decât cele de grădină, dar tot frumoase, iar acum fac parte din flora spontană. Pentru cât timp, depinde de noi… De ajuns se ajunge ușor. După ce ieșiți din Sălașu de Sus spre Nucșoara, pe dreapta se face un drum îngust, parțial mascat de pomi, asfaltat, care vă trece peste râu și… ați ajuns. Acum (2023) există și un indicator, dacă reușiți să-l vedeți printre crengi. [...] Citește mai mult...
mai 24, 2023Cetatea Mălăiești se află în satul Mălăiești ce aparține de comuna Sălașu de Sus din Țara Hațegului, județul Hunedoara.  Drumul județean 667A, care urcă de la Ohaba de sub Piatră până la Cârnic este obligatoriu pentru cei ce vor să ajungă la cabana Pietrele din Retezat. Pe acest traseu de aproximativ 17 km lungime se află satul Mălăiești, pe care n-am avut niciodată curiozitatea de a-l vizita în zecile de treceri spre și dinspre Retezat de-alungul anilor adolescenței, tinereții și maturității. Știam că adăpostește ruinele unei cetăți, dar ce motiv aveam să văd niște ziduri frumos prăbușite, când pe mine mă așteptau vârful Peleaga și lacul Bucura? Ba chiar, într-o seară de august, am hodinit oleacă în șanțul drumului, după o coborâre de vreo 6 ore de la lacul Galeș cu prietenii noștri Calu și Cotoi. Unul dintre ei, nu-i spun numele că se supără Cotoi, a adormit mergând pe drum cu un mic radio în mână, după care am hotărât popasul. Deci am avut ocazii destule, dar voință… În sfârșit, în primăvara anului trecut, la bătrânețe, cu ocazia vizitei făcută la narcisele din zonă, hotărâm să vizităm și cetatea Mălăiești, mai ales că suferise de curând ample acțiuni de reabilitare. Cetatea se află în partea sudică a satului, pe un pinten stâncos scoborâtor din masivul Retezat, aflat între două văi și a fost întemeiată de familia de cneji locali Sărăcin, la sfârșitul anilor 1300, la început ca turn de locuințe și apărare (donjon), similar cu cel din Sălașu de Sus. Mai apoi au fost ridicate ziduri circulare și patru turnuri de apărare în jurul donjonului central. În secolul al XVII-lea a fost abandonată, în urma războiului civil dintre curuți și lobonți, apoi s-a ruinat cu timpul și cu oamenii. După 2012 a suferit ample modificări, fiind reabilitată în urma unui proiect cu mulți bani europeni, reabilitare care a dat naștere la o serie de discuții și controverse. Istoricii spun că nu s-a respectat principiul constructiv inițial, adică materiale și utilitate. Donjonul a mai primit un nivel, construit din cărămidă (material contestat) și dotat cu geamuri termopan și acoperiș. A mai apărut ceva parchet pe jos și alte câteva amănunte. Pe de altă parte, susținătorii turismului istoric țin mai puțin la păstrarea planurilor și materialelor originale (piatră de râu) și se bucură că măcar s-a făcut ceva și a intrat în circuitul turistic. Adevărul e că, după reabilitare, aduce foarte mulți turiști. S-a construit o parcare mare la baza dealului, alei de acces cu balustrade, ba chiar și un loc de spectacole în aer liber, alături de cetate. Dumnezeu știe cum e mai bine. Niște resturi de ziduri și o bucată de turn, dar ruinate original, ori forma de acum care, pe zi ce trece, aduce mai mulți oameni în zonă? Accesul e simplu. Pe drumul ce urcă spre Nucșoara se vede indicator care te trimite spre cetate. Restul e simplu. Mie chiar mi-a plăcut, pentru că nu am tratat-o ca un specialist.   [...] Citește mai mult...
mai 23, 2023Pe DN67 ce leagă Târgu-Jiu de Râmnicu-Vâlcea, chiar la ieșirea din Costești, în vârful unei curbe se află un panou care-ți spune că aici se află Muzeul Trovanților. Chiar vis-a-vis este o parcare, dacă îți faci timp să-l vizitezi. De obicei, lumea trece, concentrată la drum, mai ales dacă nu este informată. Merită văzut locul. O veche carieră de nisip din care au ieșit la iveală câteva pietre cu suprafața rotunjită ce se numesc trovanți. Cei ce se pricep spun că s-au format cu multe milioane de ani în urmă, prin comprimarea nisipului și pietrișului. O fi, nu mă pricep. Alții, care nu se pricep, spun că aceste pietre cresc după fiecare ploaie. Prostii. În nici un caz nu s-au format ca stalagmitele și stalactitele. Cert este că după ce am intrat în ”muzeu”, mi s-a schimbat starea de spirit în sens pozitiv. Adevărul este că nu știi ce să spui despre aceste ciudățenii. Toată zona seamănă cu un uriaș incubator spart, iar ceea ce se vede sunt ouăle de dinozauri sau zmei puse la clocit. Din 2005 cariera este declarată rezervație naturală, s-au pus câteva panouri, intrarea este liberă, chiar prea liberă pentru amatorii de ”suveniruri” și cam atât. Autoritățile… nimic. Este foarte posibil să dispară treptat, în funcție de ”sculele” de care dispun unii ”turiști”. Bine că sunt dure și grele pietrele… Să știți că nu impresionează decât întregi. [...] Citește mai mult...
mai 22, 2023Finalizăm călătoriile la obiective turistice din Costești, Vâlcea, cu o scurtă vizită la Mănăstirea Arnota.  În capătul satului Bistrița, chiar în fața mănăstirii cu același nume, se traversează râul, îndrumați de indicatorul turistic, apoi urci respectând mofturile drumului pietruit, treci prin curtea carierei și, pe asfalt, ajungi Sus. Pentru că realmente te simți sus. “Cine nu prinde ziua de capăt, o scapă printre degete” îmi spun de fiecare dată când plec la pescuit sau în excursii. Un drum banal Arad – București se poate transforma într-o zi plină de fain și bucurie. Fiind ruta prestabilită prin Oltenia (Gorj și Vâlcea) destul de lungă, nu era nimic bătut în cuie. Vedem ce putem și ce prindem într-o zi scurtă a sfârșitului de an 2017. Loc fiind pentru abateri de la traseu, hotărâm să vedem Mănăstirea Arnota din Bistrița, Costești, Vâlcea. Știam despre ea dintr-o documentare anterioară pentru Schitul Pătrunsa, așa că, pe șoseaua Târgu-Jiu – Râmnicu-Vâlcea, în Costești, făcurăm stânga. Orientarea este simplă, pentru că indicatoare sunt. Arnota este ctitorie a voievodului Matei Basarab, a cărui mormânt aici se află, iar mănăstirea străjuiește văile Bistrița și Costești chiar de sub barba muntelui. Drumul este asfaltat până la începutul urcușului, însoțit fiind de calea ferată pe care se transporta piatră din cariera aflată la 2-3 km de mănăstire. ”Traditia pastrata pana astazi spune ca dupa o lupta grea cu turcii, pe care nu a putut-o castiga, fiind urmarit de acestia, Matei Voda s-a retras in plaiurile Valcei, in Muntii Arnotei, refugiindu-se in rogozul unui lac cu rachita.” ”Asa incepe aici Matei Voda zidirea Bisericii de la Arnota, la inceputul domniei sale, inchinandu-o “Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil”, ocrotitorii sai.” ”Aduce apoi din Alba Iulia, trupul tatalui sau, vornicul Danciu din Brancoveni, pentru a fi inmormantat aici.” ”Biserica manastirii a fost ridicata, din temelii, de catre domnitorul Matei Basarab, intre anii 1633-1636, ani in care Manastirea Arnota si apare in documente.” ”Manastirea este atestata documentar pentru prima oara la data de 11 iulie 1636, cu ocazia cumpararii unei obcine la Bogdanesti Valcea.” ”Primește apoi la 23 aprilie 1638 – “cinstit si bine inchipuit hrisov de danie” de la Matei Basarab, ctitorul sau.” Citat de pe site-ul Creștin-Ortodox.ro. Mănăstirea Arnota te copleșește emoțional. Unii dintre noi au plecat cu “…îmi ard obrajii…!”. Păcat de vecinătatea carierei (imensă, de altfel). [...] Citește mai mult...
mai 18, 2023„Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, acest sfânt hram dumnezeesc l-a ridicat în slava şi cinstea Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cu trudă, arhiepiscopul şi mitropolitul chir Ştefan. S-a zidit din temelie până la săvârşire în zilele lui Io Grigorie voevod, în anul 7173. Am scris eu, popa Stan” spune pisania de la intrarea în biserica de lemn din Grămești/Pietreni/Costești/Vâlcea. Coborând de la 44 de Izvoare spre Costești, am găsit indicatorul spre biserica Adormirea Maicii Domnului, iar hotărârea de a vizita locul a fost unul dintre gândurile bune ale acelei zile. Din șosea urcă un drumeag prin spatele unei case, cu o pădure frumoasă de pini în partea dreaptă, până sub biserică, unde se poate parca. Distanța nu-i mare, drumul nu-i greu, așa că bine ar fi să lași mașina la șosea. Sus, pe o mică terasă a dealului, se vede o construcție zveltă de gândești că-i casă boierească. Este una dintre puținele biserici fără turle și fără clopotniță, clopotul fiind amplasat în pridvor dimpreună cu toaca. Se spune că a fost ”săvârșită” în anul 7173 de la facerea lumii, adică în 1664-1665, însă i s-a atribuit anul de construcție 1664.  În 1664 se sfârșește domnia lui IO Grigorie Voievod, astfel că este cea mai veche biserică de lemn din județul Vâlcea și a doua ca lăcaș de cult ortodox din lemn de pe teritoriul României. Fiind una dintre puținele biserici ctitorii ale marilor boieri sau ale marilor dregători ai țării, se remarcă prin rafinamentul lucrărilor și nivelul ridicat al înzestrărilor, fiind considerată un important lăcaș de cult la sud de Carpați, motiv pentru care s-a și păstrat într-o stare foarte bună. Biserica se află așezată pe un soclu înalt de calcar și are formă de navă, ceea ce îi dă zveltețea unei case boierești.  Intrarea se face prin lateral (element de unicitate!), pe o scară solidă din piatră ce duce în pridvorul pavat cu piatră de râu. În exterior, pe bârnele de lemn ale pereților se văd inscripții cu caractere chirilice care fac vorbire despre oameni importanți implicați în ridicarea bisericii sau înmormântați în cimitirul din spate. Picturile interioare au fost realizate în 1668 de zugravul Bogdan în tempera pe un strat obținut prin îmbrăcarea suportului de lemn cu pergament, ceea ce duce la asemănarea cu frescele din bisericile de zid. Din păcate, pictura originală este compromisă, însă un istoric susține că a identificat în 1935 un tablou al mitropolitului ctitor și o inscripție în slavonă ”Chir mitropolit Ștefan al întregii Ungrovlahiei”. [...] Citește mai mult...

Sugestii?

Pune-mi o întrebare, scrie-mi despre un articol sau lasă-mi o idee pentru potențiale destinații.

Verified by MonsterInsights