Aflat la o azvârlitură de mașină de București, satul Ciorogârla este așezat pe crucea formată de DJ601 de la est la vest și râul Ciorogârla de la nord la sud, fiind atestat de hrisoave emise pe vremea domnitorului Mihnea Turcitul în anii 1580, respectiv 1588. Drumul județean 601 este așa numitul ”drum al Piteștilor și Craiovei” care a înlesnit schimbul de mărfuri către și din București și a ajutat la dezvoltarea zonelor pe care le-a străbătut. Undeva, în partea de sud a satului, pe malul drept al râului, se află mănăstirea Samurcășești pe care ne-am propus și noi să o vizităm la început de aprilie 2025, pe o vreme câinoasă, cu ploaie deasă și rece.
Mănăstirea Samurcăşeşti a luat fiinţă din inițiativa vornicului Constantin Samurcaş, pe moşia sa din satul Ciorogârla și a fost loc de popas pentru Tudor Vladimirescu în primăvara anului 1821, loc unde a și redactat proclamația pentru București. Lucrările ar fi început în anul 1806. În 1808 a fost sfințită biserica, iar în 1809 s-au încheiat toate lucrările. La scurt timp de la zidirea mănăstirii, ctitorul a încetat din viaţă și nu a lăsat nici o îndrumare pentru întreţinerea şi cârmuirea acesteia. Abia în anul 1847, clucerul Alexandru Samurcaş, nepot de frate şi fiu adoptiv al ctitorului, asigură mănăstirii vatra şi pământul din jurul ei punând în acelaşi timp şi reguli de administraţie. În 1845 face şi prima reparaţie la biserica mănăstirii care suferise de pe urma cutremurului din 1838. (sursă Arhiepiscopia Bucureștilor)
Unicitatea acestei mănăstiri constă în faptul că biserica are trei altare, iar inițial naosul și pronaosul erau împărțite în trei compartimente, arhitectură realizată conform tălmăcirii unui vis. Se spune că un cioban a visat de mai multe ori într-o noapte o oaie albă ca neaua ce avea trei coarne. A doua zi i-a povestit stăpânului său Constantin Samurcaș visul avut. Acesta, neștiind ce să creadă, cere sfatul starețului mănăstirii Cernica, arhimandritul Timotei, care era duhovnicul său. Acesta îi spune că este un semn divin, prin care Dumnezeu îi spune că trebuie să construiască pe locul acela o biserică cu trei altare închinată Sfintei Treimi.
De-a lungul timpului lăcașul a avut multe de suferit, atât din motive naturale (cutremure, incendii), cât și social-economice. În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost promulgată legea secularizării averilor mănăstirești, după care mănăstirea intră în paragină. Abia în perioada 1866 – 1899 s-au făcut reparații temeinice. În 1869 Carol I semnează o rezoluție prin care se acordă mănăstirii 30.000 lei pentru reparații capitale. Biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu contra sumei de 500 de galbeni din donațiile familiilor Vernescu și Teoharide din București, după ce, anterior, Nicolae Grigorescu ceruse 1000 de galbeni, sumă indisponibilă pentru mănăstire.
În 1940 vechea biserică și chiliile au fost dărâmate de cutremur, iar actuala biserică a fost construită după proiectul arhitectului Ion Cernescu. O mare atenţie a fost acordată vieţii duhovniceşti de aici de către vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), începând cu perioada 1951-1953, când, cu fonduri de la Arhiepiscopia Bucureştilor, biserica a fost împodobită cu pictură în frescă şi ceramică, în stil neobizantin, realizată de către pictorul Gheorghe Popescu. (sursă rador.ro)
Din pictura lui Tattarescu se mai păstrează doar două icoane. Samurcășești este singura mănăstire din țară cu atelier de tâmplărie, după ce înainte vreme aici funcționau ateliere de țesut borangic, mătase fină și covoare oltenești.
