”Unchiul se întoarce, inventarul e complet și pleacă fără să-i trezească. Pe drum cel ce vă povestește se trezește din hurducăielile căruței. Beznă neagră! După câteva clipe, ochii se obișnuiesc cu întunericul și zărește exact deasupra capului o fâșie îngustă și frântă de cer pictat cu câteva stele. Altceva nimic. Îl trezește și pe vărul D și-i arată cerul, amândoi stând gură-cască, fără cuvinte. ”Unde suntem”, întrebă după o vreme unul dintre ei, iar unchiul răspunde ”În Cheile Oltețului”.”
A fost una dintre cele mai impresionante experiențe pentru subsemnatul. Lumină s-a făcut mult după ce am ieșit din chei. După aprope o zi petrecută undeva adânc în munte, zi plină de zmeură, dar plină-plină, se întorc. Nerăbdarea de a vedea ce n-au văzut peste noapte îi ține în tensiune. Și zău c-a meritat.
Pereți de calcar verticali se ridică de o parte și de alta, dând senzația că se prăvălesc peste tine. De-asupra drumului boltă de piatră ca o jumătate de tunel, iar sub drum horcăie apa Oltețului sugrumată de pereții stâncoși, cel de pe malul drept sprijinind Parîngul, iar celălalt, Munții Căpățânei. Pe o mare porțiune nici nu se vede râul decât cu mari eforturi și gol în stomac. Aproape de ieșirea din strânsoarea muntelui, chiar lângă drum, se cască intrarea în peștera Polovragi, neamenajată în acele vremuri (1975).
Am jurat atunci că o să mă întorc să iau la pas splendoarea, pe drum și prin albie. Am revenit de multe ori, însă prin apă n-am reușit să mărșăluiesc. N-am renunțat încă.
Iată că vara lui 2025 se dovedi să țină cu dorințele mele. Caldă, secetoasă, a sorbit fără milă apele Oltețului pe o bună bucată, făcând accesul prin albie ușor. Vis împlinit! Dar visul se dovedi o realitate crudă și urâtă. Nu din cauza naturii, care ne arată ce are ea mai frumos, ci din cauza noastră, a oamenilor fără educație și fără de milă care facem orice este posibil să sluțim frumusețea lăsată de Divinitate.
Am intrat în albia seacă imediat după podul din amonte de Peștera Polovragi și am coborât până la peșteră. Mai sus de pod apa se pierde în pământ prin sorburile din albie și revine la lumină treptat, cu încetul, jumătate de kilometru mai jos. Impresionantă munca lichidului vieții care a săpat cu tenacitate în calcare, dar de disprețuit tenacitatea omului care a descărcat în drumul apei camioane de deșeuri. Se vede clar, din loc în loc, cum mizeria basculată de pe drumul aflat la 15-20 m deasupra apei a ajuns în albie, iar o parte a rămas agățată în crengile copacilor mărginitori. Nu pot să cred că autoritățile nu știu ce se întâmplă acolo!
Lume multă în zonă, majoritatea opriți să viziteze peștera. În 1980 am intrat pentru prima dată în peștera Polovragi, cu lanterne neperformante și am rămas dezamăgit că, la puțina lumină pe care ne-o dădea lanterna, am văzut mulțime de ”cioturi” de stalagmite, unele mai groase ca piciorul de halterofil. Am întrebat un bătrân ce s-a întâmplat cu ele și ne-a spus că ar fi fost tăiate ”la ordin” pentru a împodobi peșteri din zone mai importante ale țării. Nu știu ce peșteri, dar umbla vorba că ordinul a venit de foarte de sus. Dacă nenea ne-a spus lucruri neadevărate sau parțial adevărate, să mă iertați pentru dezinformare. Atunci m-a durut foarte tare. Astăzi peștera este amenajată, iar vizita se face cu ghid. Încă se pot vedea rămășițele stalagmitelor. Este unul din motivele pentru care nu cred că o să mai intru, deși peștera este foarte frumoasă și are legende faine.
