Pe DN 7, între Pitești și Rm. Vâlcea, la ieșirea din Lintești spre Vâlcea, un drum la stânga te duce spre localitatea Cotmeana unde se află cea mai veche mănăstire din Țara Românească, după spusele unora.
Multe treceri am avut peste vestitul și hulitul Deal Negru cu ocazia drumurilor spre București, dar niciodată nu mi-am făcut timp să văd și ce este pe lângă.
La sfârșit de decembrie 2020, la întoarcerea de la București, nemaifiind presați de timp, hotărâm să vizităm mănăstirea Cotmeana.
Pentru mine numele avea rezonanțe geografice încă din școala gimnazială unde învățasem temeinic că Platforma Cotmeana este o componentă importantă a Podișului Getic.
Deși prima atestare documentară datează din 1388, unii cercetători împing existența acestui lăcaș de cult până în anul 1292.
Într-o primă formă a fost construită din lemn de domnitorul Radu I, iar după ce a ars complet, Mircea cel Bătrân o reface din zid.
Biserica face parte dintr-un ansamblu feudal care mai cuprinde turnul, clopotnița și zidurile de incintă, prevăzute cu orificii pentru tragere, având clar rol de apărare.
În patrimoniul Mănăstirii Cotmeana se află cel mai vechi clopot din Țara Românească, cu o istorie zbuciumată, dăruit de jupân Dragomir, în anul 1385.
Așa cum spun autoritățile, biserica este declarată monument istoric și a intrat în conservare, în sensul că este lăsată să se distrugă încet, nefiind permise decât câteva cârpeli pe ici-pe colo.
Am ajuns acolo într-o dimineață de duminică, după sărbătorile Crăciunului, pe o vreme cețoasă și rece.
Am parcat în fața ansamblului monahal, într-o parcare amenajată, însă plină de gunoaiele ce se scurgeau treptat din coșurile suspendate pe care nu le mai golise nimeni probabil încă din vremea lui Brâncoveanu. În schimb, porțile și ușile erau deschise și nimeni nu ne-a împiedicat să intrăm peste tot.
În vechea biserică se intră printr-o ușă mică, de lemn, prinsă strașnic între pereții groși de zid.
Înăuntru, întuneric beznă și n-am reușit să găsesc nici un întrerupător așa că am vizitat interiorul ”pe nevè”, doar cu ajutorul blițului.
Oricum ar fi, cu lumină sau fără, se vede ușor starea de degradare avansată, deși picturile murale încă mai rezistă.
Mici cârpeli pe alocuri, iar ”restaurarea” cea mai de seamă mi s-a părut a fi geamurile termopan, lăsate deschise spre bună aerisire a interiorului.
În tot acest timp, alături s-a construit o biserică nouă, sfințită de P.S. Calinic al Argeșului și Muscelului și alți P.S, în octombrie 2003, dotată cu încălzire centrală, picturi noi-nouțe și catapeteasmă aurită, iar în grădina din spate o fântânioară pe marginea căreia câțiva lei însetați (nu se trecuse la euro!) așteaptă să vină apa.
Doar pentru atâta s-o fi găsit bani, că cealaltă trebuie să se conserve.
Apoi, e greu să umbli cu tava într-o biserică mică și înghesuită, chiar și renovată, riscând să nu se umple (tava), că cei ce stau pe-afară nu contribuie. În schimb, în biserica mare…