Nici nu ştiu cu ce să încep. De obicei nu am cuvintele la mine, dar şi dacă le-aş avea, n-aş şti să le potrivesc… Auzisem şi citisem despre Cheile Ţăsnei, iar valea Cernei şi alte puţine zone din ţară îmi dădeau senzaţia de mister şi dar divin, ancestral…

În traseu se intră la 20 m aval de hotelul Dumbrava, aflat la limita judeţelor CS şi MH, pe valea Cernei, aproximativ 12 km amonte de Herculane. După ce traversează pârâul, poteca urcă abrupt prin pădurea de fagi (care au rămas seculari!!), printre stâncării de calcar şi rădăcini întinse peste tot, de parcă toți copacii deodată și-au întins tentaculele să simtă ”pulsul” solului.

Apoi, când mai să zici că inima și plămânii nu mai fac față, ajungi sub peretele de stâncă, iar ”poceaca” te scoate chiar deasupra cheilor, unde privirea poate cuprinde în voie valea și munții Cernei. Pe versantul opus se vede peretele unde se formează Cascada Vânturătoarea, pe care ați cunoscut-o într-un alt articol precum și abrupturile sud-estice ale munților Cernei, dimpreună cu principalele lor vârfuri culminând cu Arjana, toate scăldate în soarele blând al dimineții.

Te afli deasupra râului Țăsna, care nu se vede, ci numai se aude, sfădindu-se din greu cu stâncile. Cei care au rău de înălțime nu se vor simți deloc confortabil. Noroc cu vegetația care mai atenuează senzația de hău. Şi acum am stomacul ghem când mă gândesc.



Apoi, ochii se ridică spre cer (probabil în semn de mulţumire) dar ţi se fixează pe nişte ciudăţenii atârnate pe stânci și ai senzația că ești în grădina cu bonsai a unor uriași. Este pinul negru de Banat, cocoțat pe pereții abrupți și privind lumea de sus, specie endemică şi protejată. Greu e să-ţi imaginezi cum şade agăţat pe stâncă, deasupra hăului! Eu cred că a ales varianta asta ca să fie ferit de drujbele şi topoarele civilizaţiei.


Poteca săpată în stâncă are la bază bolovani clădiţi cu grijă, ca să ai unde pune piciorul. Se spune că a fost săpată de soldaţii imperiului austriac, pentru că acolo era graniţa şi pe acele poteci patrulau grănicerii. Oricum, imperiul a murit de mult, dar potecile încă sunt întreţinute.


După ce ajunge la nivelul pârâului, poteca nu se hotărăşte ce mal să urmeze, astfel că şerpuieşte prin arboretul de frasin crescut din belşug aici. Pe malul drept, adică în stânga față de cum urci, se mai ițește câte un horn abrupt, plin cu grohotiș, iar pe celălalt mal se ghicește veche potecă grănicerească. Valea este destul de largă, având aspect de defileu.

Aproape de finalul cheilor (de fapt începutul lor, în sensul de curgere a apei), se vede o moară, Moara Dracului. Funcţională!!! Am aflat asta de la ciobanul a cărui stână se află mai sus, la marginea pădurii (stâna Marinescu). Mai sus de moară, poteca traversează pe malul stâng și te îndeamnă să faci popas într-o poieniță, aproape de stână.

Dacă scapi nepăpat de câini, poți intra să vezi cum se procesează laptele doar cu foc de lemne și scântei de suflet, ori chiar să achiziționezi niște produse finite. Imaginați-vă că tot necesarul gospodăriei, în perioada de vară, este adus din Herculane, apoi urcat pe același traseu cu spinarea proprie. M-a impresionat interiorul ”atelierului” prin curățenie și buna-cuviință a locatarilor. Între timp am aflat că, din păcate stâna s-a închis, proprietarul nemafiind bine cu sănătatea. Poteca urcă pe lângă stână și, dacă aveți timp, vă scoate sus la crovuri și nu veți regreta. Întrebați și veți afla.

Retezatul, Făgăraşul şi alţi munţi te copleşesc fizic prin măreţia lor. Aici este cu totul altfel. Simţi că te umpli sufleteşte şi n-ai mai vrea să pleci. Prima senzaţie este că nu poţi duce totul. Apoi răsufli adânc, te mai eliberezi de griji şi diverse poveri sufleteşti şi se face loc. Primeşti tot cu bucurie şi parcă ai mai vrea… Am stat la poveşti cu ciobanul jumătate de ceas lângă moară, apoi am mers la stână unde am mai povestit cu el şi cu soţia acestuia încă pe atât.

Slavă Domnului că nu se poate urca cu nici un mijloc de transport. Nici măcar cu calul. Oricum, am găsit semne că există civilizaţie în zonă încă din 1977 (pe trunchiurile de fagi, care n-au nici o vină). Dacă aveţi timp şi putere, mergeţi. Vă trebuie echipament de munte şi sufletul deschis. Să nu vă lipsească apa din bagaj. Râul vă oferă, dar zona e străbătută de oameni…

P.S. Să nu vă supere prea tare puținătatea de imagini postate. Greu am reușit să mă abțin de la toate. Fiecare în parte mi se părea că reprezintă o bucățică semnificativă din acel întreg care pe mine m-a copleșit.





