Sunt versuri din cântecele lui Drăgan Muntean, încărcate de melancolia vremilor trecute, însă pline de speranţă pentru vremuri mai bune. Slabă speranţă…
Alun, satul ridicat pe şi din marmură, este unic în ţară şi poate în lume. Aparţinător comunei Bunila, una dintre cele mai întinse comune din România, avea peste 100 de gospodării locuite la jumătatea anilor veacului trecut, fiind mândria unui ţinut de poveste din judeţul Hunedoara.
În Alun exista şcoală şi internat, unde veneau să înveţe chiar şi elevi din Hunedoara, iar cariera de marmură era sursa principală a bogăţiei satului şi principalul furnizor de material de construcţie. Majoritatea caselor au fundaţii solide, înalte, făcute nu din piatră ci din marmură care se găsea din belşug.
Acum nu-i greu de ajuns aici, e greu de trăit. Până la Poieniţa Voinii, prin Ghelari, sau până la Bunila prin Cernişoara-Florese, drumurile-s asfaltate, iar de acolo sunt drumuri de pământ bune şi unicul drum de marmură, singura cale de acces în sat cu mijloace de transport moderne.
În mijlocul satului este o răscruce de unde pornesc patru uliţe. Una este cea pe care ai venit, pavată cu marmură, alta urcă la impunătoarea biserică de marmură, a treia coboară spre biserica de lemn, iar cea de-a patra urcă uşor pe deal, printre case şi se pierde în verdele ierbii.
Primul lucru ce îţi atrage atenţia este biserica albă, impresionantă ca dimensiuni, care se vede de la depărtare. Apoi, nu se poate să nu remarci casele. Mari, solide, frumoase, puţine construite pe loc şes, cu fundaţii zdravene din piatra nobilă din care Michelangelo Buonarroti l-a creat pe David.
Fundaţia înaltă sprijină zidurile casei, unele din cărămidă, altele din marmură sau lemn, iar sub casă pivniţe mari şi cămări răcoroase adăposteau licorile cu aromă de prune şi mere precum şi cârnaţii sau şoancele bine afumate. În nici un loc prin care am trecut nu am mai văzut aşa de multe case mari, frumoase şi pustii, multe cotropite de vegetaţia lacomă care nu iartă.
Doar puţine ogrăzi aveau iarba cosită şi în puţine curţi erau semne că pe aici au trecut oameni. După cum am aflat, în afară de două călugăriţe ce îngrijesc de biserici, satul nu mai are nici un locuitor permanent.
Au plecat cu toţii după ce s-a închis cariera de marmură, cei mai mulţi la Hunedoara, în căutarea unui trai mai bun. Nu ştiu dacă l-au găsit, însă dorul de satul alb îi întoarce aici la vreme de vară, să mai stea de vorbă cu pământul şi cu iarba ori pur şi simplu să-şi aducă copiii să răsufle în aerul dumnezeiesc de curat.
Pe uliţă, iarba până la genunchi şi nici o fiinţă. Nu auzi lătrat de câine sau cotcodăcit de găină şi nici o mâţă, oricare i-ar fi culoarea, nu-ţi taie calea. Nici măcar vrăbii nu mai sunt pe sub streşini. Au plecat şi ele în pribegie, după oamenii cu care au trăit în bună înţelegere atâta amar de ani. Doar propriii paşi îi mai auzi, sunând înfundat prin iarbă. Linişte de început de lume, sau de sfârşit…
Eu sunt străin de acele locuri, dar tot la sat crescut şi am simţit cum lacrimi stau să mă năpădească în mijlocul acestei linişti profunde, doar cu gândul la forfota şi vânzoleala de acu nu mai mult de 20 de ani şi tot gândul mă duce la dispariţia unui oraş întreg după ce „civilizaţia” europeană i-a alungat pe incaşi din Machu Picchu…
Copleşitor de trist! Nici un lătrat, nici un cucurigu, nici un mieunat ori ciripit, nici măcar un om. Pustiu. Frumos şi pustiu. Impresionant de frumos şi impresionant de pustiu…
P.S. La vizita din 2023 locurile erau mai animate. Se spune că cineva, de la capitală, ar fi cumpărat jumătate din sat…