Au fost vremuri când satele pădurenilor fremătau de viață, iar oamenii se mândreau cu tot ce le-a dat Dumnezeu, la loc de cinste fiind cinstea, apoi hărnicia care umplea dealurile de holde cu grâu de ziceai că-s poleite cu aur la începutul verii.
Sub iarba verde și rădăcinile puținilor arbori au moștenit însă o avere ce le-a adus măreție și decădere: marmura. Se spune despre marmura de Alun că ar fi concurat cu cea de Carrara, datorită fineții și ușurinței cu care putea fi prelucrată, astfel că însuși Ceaușescu a preferat-o pentru Casa Poporului.
Material de calitate, cerere foarte mare, însă ce te faci cu transportul? E nevoie de drumuri pe care să circule camioanele încărcate, așa că oamenii s-au apucat de lucru și cum asfaltul era un material scump în acele vremuri, au făcut un drum pe care l-au pavat cu marmură din cariera de lângă sat.
Aproape doi kilometri de drum placat cu marmură, până în valea Peștișelor, atât de bine făcut încât și astăzi este bun, doar că scutură binișor. Numai la urcarea în sat, după cariera de marmură, s-a cam stricat și pune oarece probleme.
Interesul autorităților pentru marmura de Alun era așa de mare că, deja în anii ’60 întreaga comună Bunila era electrificată, deși era una dintre cele mai izolate și întinse comune din țară.
Și astăzi pădurenii se mândresc, dar din păcate mai mult cu trecutul și cu puținul ce le-a mai rămas. Drumurile și satele sunt tot mai pustii, feciorii își caută mândruțe prin parcurile orașelor, iar la secerat nu mai iese nimeni.
Doar marmura rămâne rece ca marmura, implacabilă la zbaterile omenești și așteptând, poate, ca cineva să o redescopere…
Dacă vii dinspre Bunila, chiar la intrarea în Poienița Voinii, un drum de pământ cotește atât de brusc la stânga încât aproape nu-l observi, iar ca șofer ai puține șanse să-l iei sub roți doar cu o singură manevră. Drumul bunișor coboară abrupt în vale unde se întâlnește cu nobilul drum de marmură ce te conduce în satul de marmură, însă până acolo…
