Cât poţi fi de aproape de Cer? Nu ştiu. Cred că fiecare dintre noi avem momente de apropiere şi perioade de îndepărtare, după cum zgomotul de fond al lumii în care trăim ne afectează mai mult sau mai puţin.
În mare parte din ţara asta, oamenii şi-au construit sălaşuri pe văile râurilor ori în apropierea acestora, dar pădurenii şi le-au aşezat pe culmi, deasupra văilor, probabil pentru a fi mai aproape de Divinitate. Şi nu numai atât. În sate au făcut biserici, aşezate deasupra caselor, pentru a se simţi rupţi cu totul de lumea de jos când păşesc înlăuntrul lor. Ori poate din alte motive…
În fiecare sat din ţinutul pădurenilor există cel puţin o biserică, dar în multe dintre ele sunt două, în general una mai micuţă din lemn şi alta mai nouă, mare, impunătoare.
Însă cel mai uimitor lăcaş de cult al pădurenilor este biserica de marmură din Alun, vizibilă de departe în lumina soarelui pe o ridicătură din mijlocul satului. Ridicată între cele două mari războaie în urma efortului şi dăruirii preotului Petru Roşu, aceasta reprezintă de departe mândria pădurenilor, fiind construită în întregime din marmură locală.
Ctitorul acesteia, după ce a fost rănit pe frontul celui de-al doilea război, unde s-a dus de bunăvoie ca misionar, a slujit aici până în 1958 când a fost arestat ca duşman al regimului comunist, iar după 6 ani prin temniţe a murit la Aiud. Biserica a fost lăsată în paragină pe măsură ce satul se depopula. De câţiva ani este îngrijită de două măicuţe care au făcut minuni aici. Am întrebat-o pe maica stareţă cum se descurcă cu cheltuielile, acestea nefiind puţine, iar ea mi-a răspuns „… când avem nevoie ne rugăm la Maica Domnului şi ne ajută…”.
Chiar după ce urci în sat întâlneşti un loc larg între case, ca o piaţetă, de unde pornesc patru uliţe. Când am ajuns noi aici, lângă un gard mai era oprită o maşină, cu un bărbat înăuntru. L-am întrebat dacă se poate vizita biserica şi ne-a răspuns că tocmai este slujbă, fiind zi de hram. Ne apropiem cu gurile căscate şi ochii mari, impresionaţi de măreţia construcţiei, tot mai copleşitoare pe măsură ce te apropii, mai ales că nici vorbă să ne aşteptăm la asemenea dimensiuni. Înăuntru, 7 oameni cu noi cu tot, dar până la finalul slujbei numărul s-a dublat. Aveam să aflu mai târziu că preotul venise pentru eveniment de la Bătrâna, cale de o jumătate de zi călare şi că avea în grijă peste 10 sate şi aproape tot pe atâtea cătune.
În spatele bisericii un cort întins şi câteva mese pregătite şi toţi participanţii la slujbă am fost invitaţi la masă, întru pomenirea ctitorului, unde ne-am ospătat cu bucate aduse tocmai de la Lugoj cu o dubiţă ce ne ajunsese pe drum. După rugăciunea de mulţumire, maica stareţă încă ne mai chestionează cine suntem, de unde venim şi cu ce gânduri. O fi având ea un motiv… Am liniştit-o, spunându-i că suntem oameni buni, în căutare de locuri frumoase.
Apoi hotărâm să căutăm şi biserica veche, din lemn, astfel că apucăm a ne plimba pe uliţele satului. Am găsit bisericuţa pe o ridicătură deasupra drumului, cu o potecă cam pieptişă ce urca până în faţa acesteia. Se vedea că măicuţele îngrijiseră pe lângă aceasta, dar înăuntru n-am putut intra. După cum am reuşit să vedem prin geamurile mici, interiorul este destul de sărăcăcios, iar pe pereţi încă se mai disting vagi urme ale unei picturi vechi, probabil pe pânză.
Cimitirul cu cruci de piatră, mâncate de vreme, îţi spune că aici au trăit oameni de seamă, crezători în Dumnezeu şi cu suflet curat. Se pare că biserica datează din secolul XVII şi este menţionată pe harta iosefină a Transilvaniei din anii 1770. Deşi figurează pe lista monumentelor istorice, pare a fi condamnată la degradare.
