Îți vine uneori dor de ducă, dar te cam înghesuie timpul. Singura soluție este să cauți ceva în apropiere. Așa am ajuns și noi să vedem ce-i cu Cascada Șopot și satul Poieni și, în general, partea bănățeană a munților Poiana Ruscă, chiar de ziua copilului.
Satul Poieni aparține de comuna Pietroasa din județul Timiș, nu departe de Făget și Margina, iar istoria acestuia se împletește cu povești de dragoste și nebunie. Prima atestare documentară datează de la începtul secolului XVI, în zona anilor 1515, cu numele Pleyen, proprietate a lui George de Branderburg.
Apoi au venit turcii, după care au venit habsburgii și undeva la început de secol XIX a aparținut familiei Stojanovits din Serbia deoarece o descendentă a acestei familii, Leopoldina, s-a măritat cu un căpitan pe numele lui Bogdanovich, proprietar al satului, mai bătrâior cu 28 de ani decât dânsa. În urma acestei conviețuiri s-a născut fiul lor Ferencz în anul 1863.
După câțiva ani, Leopoldina divorțează pe motiv de soț infidel și nu mult după acest eveniment fostul soț moare, iar Ferencz, fiul lui, devine proprietar al ținutului și Leopoldina ajunge administrator al averii. Urmează o altă căsătorie cu ceva rudă a lui Otto von Bismarck, soțul moare destul de repede, iar ea devine un personaj foarte influent în imperiu.
Leopoldina obișnuia să-și petreacă 2-3 luni pe an la Poieni, unde avea un fel de casă de vacanță pe care unii o numesc castel aflată pe culmea unui deal, într-un loc izolat de unde nu cobora decât toamna. Oamenii povestesc că urca sus, la castel, într-un scaun alb purtat de patru servitori. Lumea îi spunea Măria-Sa, iar cu timpul i-a rămas titulatura de Măreasa. Fiul Măresei a crescut mărișor și pe la vârsta majoratului de astăzi s-a îndrăgostit lulea de o fătucă la care mai râvnea un flăcău. Ferencz baci ia hotărârea să-l provoace la duel pe rival, însă pierde și moare.
Măreasa, mama lui, îi construiește o criptă somptuoasă în stâncă, pe malul râului, și îl înmormântează într-un sicriu de cristal. Evident, sicriul a fost jefuit, iar cadavrul aruncat în Bega. Măreasa a pus corpul înapoi în sicriu și l-a așezat în încăperea din spate, a zidit încăperea și a pus grilaje de oțel la intrare.
După aceea Măreasa nu s-a mai întors la Poieni. Interesant este faptul că până după anii 1980 cripta a fost dinamitată în mai multe rânduri, iar poarta a fost furată și vândută la fier vechi. Incredibil!!!
În Poieni, mai sus de sat, a funcționat o tabără de elevi care mai există și astăzi, dar este privatizată.
Până prin anii ’90, în Poieni a funcționat o cale ferată forestieră îngustă pe care circula un trenuleț ce transporta lemn pentru fabrica de oțet din Margina și pentru bocșele de mangal. Terasamentul acesteia abia se mai ghicește, iar mai sus de cascada Șopot încă există un tunel săpat în piatră prin care treceau vagoneții trași de cai. Locul se numește La Tuneluri. După 1996, calea ferată a fost dezafectată, lemnul traverselor a putrezit iar fierul, n-o să ghiciți niciodată, a fost furat și vândut. Din nou, Incredibil!!!
Scopul nostru era cascada Șopot, fiind limitați la o singură zi. Se poate ajunge acolo din DN 68A Deva – Lugoj. Dacă vii dinspre Timișoara, în Margina faci dreapta spre Curtea, iar dacă vii dinspre Deva, în Coșava faci stânga spre Valea lui Liman. Înainte de Românești șoseaua face un Y.
Noi mergem spre stânga prin Pietroasa, Crivina de Sus, Poieni. La ieșirea din Poieni se gată asfaltul și începe un drum de piatră bunișor care, după spusele unui lemnar din Feregi, ajunge până în Bătrâna și a fost reparat. Drumul urmărește firul văii pe malul stâng al acesteia, trece pe lângă tabăra de la Poieni Strâmbu și se duce în treaba lui.
Într-o mică parcare, aflată chiar la începutul urcușului prin pădure, un indicator ne spune că înainte ajungi la Bătrâna, iar la dreapta, peste pârâul Șopot, ajungi în 900 de secunde la cascadă. Noi am ajuns aici destul de devreme.
Am coborât din mașină în răcoarea pădurii, am tras o gură de cafă și până ni s-au dezmorțit încheieturile am admirat-o pe Terra, cățelușa noastră labrador, cum se bucură de bogăția de apă în care nu se mai sătura să se scalde. La un moment dat am auzit clinchete de glasuri pe care cățelul le detectase cu mult înainte.
De la cascadă cobora deja un grup de copii cu profesorul lor pe care Terra i-a întâmpinat cu sărituri și coadă agitată. Tupă ce s-a terminat sesiunea de mângâiat cățel și scărpinat, am trecut și noi podețul spre cascadă. Poteca este amenajată, lărgită, cu indicatoare și scări.
Doar în zona scărilor trebuie mare atenție, acestea fiind umede mai tot timpul și piciorul alunecă foarte tare. Din loc în loc, câte un indicator te îndrumă spre obiectiv, totul fiind scris în grai bănățean. Cascada nu este una măreață, dar oferă spectacol. O stâncă despică fuiorul apei în două, aruncând-o înspumată într-o căldare de piatră tapetată cu mușchi.
Într-o parte a fost amenajat un ”Loc gi hogină”, cu masă și bănci. Evident, labradorul nostru a zbughit-o direct în ”covata” de piatră de la baza cascadei să facă una, două, trei, etc. băițe în apa rece. Eu am urcat o postată bună pe râu, deasupra de cascadă, bucurându-mă de aerul proaspăt și jocul înspumat al apei peste puzderia de praguri ce-i stau în cale.
La întoarcere, ne-am oprit să facem o poză criptei lui Ferencz Bogdanovich și în Crivina să vedem cea mai veche biserică de lemn din Banat.
