Ținutul magic, țara Pădurenilor, mă cheamă iar. Mai prin august fusesem la Poiana Răchițelii, cu gând să ne întoarcem prin Feregi și Muncelu Mic, însă, în urma sfaturilor primite la la fostul director de școală, am amânat pentru că drumul de legătură nu era potrivit cu mașinuța noastră.
Numai bine că la jumătatea lui brumărel se nimerește vreme bună, iar noi aveam o frumoasă aniversare, așa că hai o fugă până la Feregi. Ca să ajungi acolo, trebuie să urci din Vețel, DN7 Deva – Arad, spre Muncelu Mic pe DJ 708D și apoi mai sus prin Poienița Tomii.
Drumul, complet asfaltat, urcă un pic pe vale, apoi începe cățărarea spre culme prin pădure bătrână și deasă, acum galbenă până la ruginiu de toamnă, cu serpentine scurte apoi, dintr-o dată, iese la lumină. Ca peste tot la pădureni, după ce scapi din pădurea lăsată de pieptenele lui Greuceanu, ajungi pe culmi golașe, ici-colo cu câte un pămătuf de pădure, de unde privirea poate să zburde nestingherită de jur-împrejur.
Sus, deasupra codrilor, soarele începuse a încălzi firea și aburi ușori se ridicau din holde și căpițele de fân. Jos, la picioarele noastre, se vedea valea Mureșului, ca un șarpe unduit, acoperit cu plapumă groasă de ceață care doar pe alocuri avea spărturi.
Fusese o noapte rece, aproape de brumă, iar aerul era aspru și curat. Pe măsură ce drumul trece de pe un versant pe altul, noi priveliști ți se dezvăluie și te oprești să prinzi și tu ceva cu hoțul de imagini și te întrebi cum oare pot trăi oamenii ăștia aici, cu atâta frumusețe pe lângă ei.
Poate că ei s-au contopit cu natura și îi dau respectul cuvenit, fără a încerca să ducă acasă părți din ea spre veșnică păstrare și ignorare. Ori poate că, în înțelepciunea lor de oameni învățați cu greul, și-au dat seama că natura e frumoasă doar acolo, la ea acasă, nu în vreo vitrină plină de lux.
Satul Feregi este aparținător comunei Cerbăl, la fel ca Poiana Răchițelii de care se leagă prin drum de pământ, greu după ploaie, care inevitabil te trece prin pădure. Nu mare, cu cele mai puțin de 40 de case așezate pe culme și de o parte și de alta a acesteia, satul nu are mai mult de 75 de suflete.
Undeva, spre extremitatea nordică, la capăt de sat, se află micuța biserică, în formă de navă, ridicată după 1750, pe care n-o găsești decât dacă o cauți. Se află sub drum și deasupra drumului, pe pieptul abrupt al dealului, înconjurată fiind de morminte și cruci, pomi cu poame în ei și mulțime de brândușe. Preotul vine rar aici. Brândușele te însoțesc peste tot, de-alungul drumului ferit de soare.
Pe la jumătatea satului este un indicator spre Vadu Dobrii. Drumul coboară tare de tot spre valea Dobrii și bine ar fi să nu vă avântați decât cu mașini bine pregătite sau pe jos.
La capătul sud-vestic al satului, chiar deasupra drumului, se găsește un dâmb stâncos, numit pe hartă ”Stâncile de la Feregi”, pe care dacă vă suiți aveți o frumoasă panoramă asupra împrejurimilor de nord-vest și nord ale satului, cu fânațele despărțite de sloguri ce se întind până hăt, departe.
Drumul asfaltat mai ține aproape un km, până la culmea ce se face cumpănă de ape, de unde coboară spre pădure și apoi urcă iar spre Poiana Răchițelii. Pe versantul stâng al văii Dobra se zăresc casele și biserica din Bătrâna, loc pe care l-am vizitat și de unde pofteam la satul unde mă aflam acum, mai ales că părea colea, la o azvârlitură de băț.
Pe la amiază am coborât spre ”civilizație” și ne-am oprit în Vețel, într-un loc ce se cheamă ”La Bunici”, pe care îl crezusem muzeu sătesc și ne atrăsese atenția încă de la urcare. De fapt este un loc de recreere pentru copii, care pot găsi aici un mod de viață despre care părinții lor abia își aduc aminte, cu o gospodărie ca a bunicilor, cu animale pe care le pot mângâia și hrăni și cu ateliere tematice în casa de lemn, mai ales când afară e rece și în sobă se aud pocnetele focului, loc creat și ținut în viață de o doamnă plină de pasiune și respect pentru tradiții…
