Sfârșit de gerar, cu vreme umedă și zăpadă topită ori în curs de dispariție. Ne propunem o ieșire în Țara Moților, pe Crișul Alb, în jurul Bradului cu scopul precis de a vedea Cheile Ribicioarei.
Luăm cățelul cu noi, trecem prin Timișoara să bem cafeaua cu Laura și Paul, îi luăm și pe ei și la drum. Afară se pornise o ploaie dușmănoasă, deasă și rece, să nu scoți un câine de sub plapumă. Doar Tera face excepție.
Câinele ăsta nebun intră în extaz cu cât plouă mai tare și cu cât e mai multă apă și noroi. La intrare în Brad oprim la o benzinărie să adăpăm caii și să ronțăim și noi ceva. Ploaia se mai potolise. Ba chiar ne-a atins o rază de soare scăpată printr-o spărtură din nori. Încurajator.
De la ultima casă ajungi în câteva sute de metri la intrarea în chei, unde trebuie să lași caleașca pentru că nu ai voie cu ea. Teoretic.
Drumul forestier merge paralel cu valea, iar stânga-dreapta versanții se apropie, nu înfricoșător și nici accentuat, dar alura de chei este evidentă. Versantul de pe malul drept este mai stâncos, mai golaș și mai abrupt. Pasionații găsesc chiar și trasee de cățărare.
Încă din sat am dat peste zăpadă mărișoară care începuse a se scurge din cauza ploii. Drumul era plin de băltoace și brăzdat de mici pârâiașe, numai bine pentru cățel care nu a ratat nimic.
Ici-colo se mai vedeau câțiva țurțuri atârnați de maluri, colți fără putere, semn că nu de mult gerul și-a cam făcut de cap aici. Valea este frumoasă, pitorească și oferă un bun prilej de drumeție pe un traseu ușor, accesibil.
Noi am urcat până după al doilea pod, de unde am făcut cale întoarsă. La coborâre, un afluent pe dreapta a venit cu o plăcută surpriză, dar despre asta în alt episod. Spre mulțumirea noastră, vremea ne-a făcut cadou o fereastră de 3-4 ore fără ploaie, exact cât am avut nevoie. Oare cineva, acolo…?
