Când cauți, găsești. Am pățit-o și eu. Urcând pe valea Ribicioarei, înainte de al doilea pod, un pârâiaș afluent pe dreapta al râului, pe numele lui Toplița, își sloboade apa puțină printre doi versanți abrupți. Ne propunem ca la întoarcere să vedem ce-i cu el.
Diferența de nivel față de albia văii este mare, așa că m-am socotit că trebuie să facă el ceva pe drum, vreo năzbâtie, măcar o căscăduță sau un repeziș mai pogan, ceva, nu poate să ajungă în vale cu dosarul curat.
Apucăm o vagă potecea pe dreapta râulețului și, imediat după un cot, valea se îngustează, iar versanții se apropie, împodobiți cu franjuri de iederă, singura pată de culoare în cenușiul pădurii.
Pe malul stâng se vede gura unei peșteri, cu o mică terasă în față pe unde se scurge un firicel de apă. Peștera nu pare atrăgătoare, așa că mergem mai departe.
Traversăm pârâul pe malul stâng, panta se face tot mai aprigă, umezeală multă și alunecuș, iar undeva mai sus se aude un vuiet surd. Gata, am găsit cascada, îmi zic în sinea mea. Dar, surpriză!
Cascada e de fapt un șir de praguri peste care apa se prăvălește înspumată, de frică să nu cumva s-o gâtuie pereții de calcar care se apropie amenințător la mai puțin de 2 metri unul de celălalt, privind la piticania care a îndrăznit să spintece muntele în drumul ei spre liniștea mult năzuită.
Aici, drumul nostru se oprește. Stânci imense huluite din pereți sau aduse de apă se opun aprig înaintării. Asta nu ar fi încă o problemă pentru trei viteji cucuieți, dar apa multă acum din cauza ploii și a zăpezii ce se topește și lipsa echipamentului adecvat ne fac să luăm hotărârea înțeleaptă.
Ne oprim, cu promisiunea că acceptăm provocarea la vreme cu apă mai puțină, care să ne lase piatră uscată unde să punem piciorul. Mai stăm o țâră gură-cască, facem poze și o admirăm pe Tera care se simțea perfect în acest mediu plin de apă.
La coborâre băgăm de seamă că peștera mai are o gură, căscată deasupra malului, undeva sus, ca un ochi de ciclop ce privește cerul plumburiu fără să-l înțeleagă. Inițial am crezut că este vorba despre o altă peșteră.
Hai să vedem ce găsim înăuntru! Măcar cu atâta să ne alegem, dacă râul nu ne-a lăsat să-i dezlegăm secretele. Cum gura superioară nu era abordabilă din exterior, coborâm pe terasa de jos, plină de băltuțe de la apa care ieșea din peșteră, cu speranța să nu ne afundăm în nămol.
Dar n-a fost să fie. Spre surprinderea noastră, micul platou era ferm, dur, semn că în perioada caldă evaporarea apei dă naștere la depuneri calcaroase de travertin. Gura destul de largă permite să stai în picioare, dar imediat tavanul coboară, iar după câțiva metri găsim fundul peșterii.
Aici, altă surpriză! O cascadă interioară își strecoară șuvoiul de apă printre calcarele de deasupra și cade cu zgomot, lăsând în urmă frumoase depuneri care, cu timpul, aproape au închis apele ca într-un horn.
Franjurii draperiei formate au culori de la alb-gri până la crem și cenușiu închis. Nu știu dacă în perioada de vară mai este activă cascada, dar zău că merită să verific…
