Valea Vârghișului vine din Munții Harghitei, dar după ce prinde oarece putere este nevoită să înfrunte Perșanii, pe care-i secționează, formând o frumusețe de chei de vreo 3 km lungime, accesibile dinspre nord din Merești, iar dinspre sud din Vârghiș.
Auzit-ați de Perșani? Munții Perșani sunt puntea ce leagă Carpații Orientali, din care fac parte, de Carpații Meridionali, închizând la vest Țara Bârsei.
Este o grupă de munți pe care acum câteva zeci de ani nu-i băgam în seamă pentru că erau ”pitici” față de năzuințele mele. Acum încep să-i descopăr.
Cu vreo doi ani în urmă am vizitat satul Racoș, cu impresionantele coloane de bazalt și lacul de mărgăritar și încă de mult m-a fascinat defileul Oltului la Racoș, văzut din tren.
În astă vară (2020) am avut ocazia să trec prin defileu, dar am renunțat în favoarea Cheilor Vârghișului, perla coroanei, cireașa de pe tort pentru acești munți.
Din Baraolt ajungi în Vârghiș cât ai clipi. Aici, aproape la ieșirea din sat, spre dreapta se face un drum asfaltat care iese repede spre dealurile de la orizontul nordic și devine drum forestier.
Până la intrarea în chei sunt vreo 11 km, din care 9 km și jumătate sunt asfaltați, atât cât ține de județul Covasna.
Restul de drum este cu adevărat forestier, cu gropi, bolovani, șanțuri, bălți și noroi, dar circulabil. Tot traseul din Vârghiș până la intrarea în chei se desfășoară pe malul drept al apei.
După ce ieși din pădure drumul se ramifică, în dreapta trece râul peste un pod spre centrul de vizitare, unde sunt locuri de parcare, iar spre stânga urmează malul drept până la poiana de la ieșirea din chei unde se poate campa, parca și grătărui.
Noi am ajuns într-o zi de duminică pe la prânz (cam 12 și jumătate) și m-a copleșit numărul mare de mașini parcate.
Am parcat și eu în fața centrului de vizitare, de unde mai ai de mers cam 1 km până la intrarea în chei.
Lângă pod, un ranger avea grijă ca toți cei ce trec mai departe să plătească bilet pentru ei și pentru mașină, zona fiind declarată rezervație naturală.
Încă de la pod m-a surprins forfota de pe mal, însă când am ajuns în poiană am rămas cu gura căscată. Zeci de mașini, sigur peste o sută cu cele de mai jos, parcate pe iarbă, majoritatea cu numere de Covasna.
Mulțime de oameni, unii la picnic, alții făceau grătare, alții stăteau și se bucurau de vremea bună, iar spre și dinspre chei un dute-vino ca pe bulevard. Doamne, zic io, ce rămâne aici după ce pleacă toți?
Ei bine, peste vreo 3 ceasuri, la întoarcerea noastră din chei, majoritatea plecaseră, iar în urma lor doar iarba culcată stătea mărturie că pe aici fusese puhoi de oameni.
Nici o sticlă, nici o pungă ori șervețel, nici măcar un muc de țigară nu se vedea pe jos. Doar locurile unde se făcuse focul. În chei, de asemenea, curățenie desăvârșită și ordine.
La podurile suspendate se stătea la coadă pentru traversare, dar fiecare respecta accesul primului ajuns. Uimitor! N-am mai văzut așa ceva în nici un loc pe care l-am vizitat în România.
Cât despre chei, frumoase, impresionante prin pereții ridicați la 200 -300 m deasupra văii.
Sunt flancate de versanți împăduriți găuriți de mulțime de peșteri, ori de pereți verticali pe care există trasee de alpinism.
Fiecare traversare a râului se face pe podeț suspendat pe bârne sau cabluri.
O porțiune scurtă este amenajată cu pasarelă din lemn deasupra râului, agățată de peretele stâncos.
Mulțime de oameni, foarte mulți însoțiți de câini, însă ordine și respect pretutindeni.
Impresionant!
