În drum spre Cheile Ribicioarei, ne-am oprit doar cât să dăm mâncare la cai, vizitiul și călătorii urmând a se hrăni mai târziu. Orice obiectiv de pe drum a fost lăsat pentru întoarcere, principala noastră țintă fiind cheile și singura preocupare ploaia.
După ce ne-am bucurat de vremelnicul răgaz lăsat de cerul plumburiu, care ne-a permis vizitarea cheilor și un bonus pentru canionul Topliței, încălecăm și nu ne mai oprim decât la jumătatea satului.
Acolo, o bisericuță albă acoperită cu șindrilă își ridica semeață turla ascuțită pe un pinten de deal, deasupra unei răscruci.
Panta destul de abruptă se poate urca pe o potecă amenajată, mărginită de ”țânători” din carpen pentru mâini spre a-ți face urcușul mai lesnicios. Biserica modestă impresionează prin simplitate și curățenie.
Puținii săteni au amenajat câteva băncuțe, loc de hodină și povești atunci când vin să-și cinstească înaintașii așezați în mormintele puține, împrăștiate pe mare parte din coasta dealului. Toată curtea care urcă până la margine de pădure este îngrădită și curățată, deși se vede clar că biserica nu se deschide decât arareori.
Nici noi n-am avut norocul să-i vedem interiorul, așa că ne-am mulțumit cu priveliștea de dedesubt, unde valea se lărgește brusc, ca un lighean spre marginile căruia câțiva oameni harnici și-au ridicat gospodării vrednice, să dăinuiască până la sfârșitul sfârșitului. Pe partea cealaltă a bisericii coboară un drum de care, folosit astăzi doar de utilaje cu mulți cai putere, pietros, râpos, abrupt, în mijlocul căruia am văzut ceva la ce nu mă așteptam într-o zonă calcaroasă: o naștere de trovanți miniaturali, rămasă neterminată din vremuri vechi probabil dinozaurice.
Se vede ”oul” ieșit pe jumătate, sau mai degrabă ce a mai rămas din el, ca o ”inimă” de ceapă căreia i s-au desfăcut o parte din cojile protectoare. Pare o rocă dură, probabil magmatică, rămasă acolo Dumnezeu știe de când, înconjurată de zone mari de calcare. Misterele Facerii…
