Cea de-a doua secțiune din Cheile Borzești, în amonte, cu mai multe cascade și săritori este cunoscută mai ales sub numele de Cascadele Superioare.
După ce calci în picioare cascadele inferioare din valea Borzești ajungi deasupra pragurilor unde valea se lărgește, iar marcajul punct roșu ce te-a însoțit până aici se întoarce să-și vadă de treaba lui, lăsând doar triunghiul roșu să-ți spună că acesta este un traseu turistic.
Versanții se retrag destul de mult, iar apa șerpuiește domol, doar din loc în loc punându-i stavilă puțină câte un bolovan.
Mici poienițe împistrițate de brândușe ce n-au avut încă îndrăzneala să se deschidă după ultimele ploi îți ies în cale din loc în loc, punând sămânță de îndoială în sufletele drumeților care se așteaptă la un nou spectacol de stâncării și cascade.
Dacă ai vreme și oleacă de ambiție, mergi mai departe urmând triunghiul roșu cu speranța că acu-acu urmează, încurajat de porțiunile mai strâmte peste care s-au pus punți din arborii pădurii îmburdați de vânt și vreme.
Apoi, poteca trece peste un ogaș sec ce vine de pe versantul drept și începe a se aburca zdravăn printre fagii pădurii, însoțită de marcajul turistic, depărtându-se tot mai mult de vale.
Doar o scânduriță cioplită în formă de săgeată pe care cineva a scris că încă n-ai ajuns la cascadele cele superioare te face să nu te întorci din drum. Pe malul abrupt se ițește o potecea nemarcată care se strecoară pe lângă firul apei și se pierde în hățișuri.
Lași marcajul să se ducă prin pădure știe el unde și tu continui pe poteceaua de lângă apă. Valea se lărgește iar, parcă încercând să-ți pună răbdarea la încercare. Mă gândesc că Divinitatea o face intenționat, ca sus să nu ajungă decât cei care-și doresc cu adevărat și sunt suficient de răbdători să nu fie afectați de monotonia văii
Două-trei coturi și versanții încep să se apropie tot mai pogan, încercând să gâtuie trecerea firului de apă ori poate de dragul lui, să-i simtă mai bine mângâierea. Apoi răbdarea și consecvența îți sunt răsplătite.
Acolo unde apișoara n-a putut săpa albie adâncă în stâncile dure, sare peste ele fără teamă, rezultatul fiind mici cascade sau cataracte fără căderi impresionante de apă, cele mai multe doar curgeri pe piepturi stâncoase nu cu zgomot asurzitor ci cu fâșâituri și bolboroseli pe care nu le auzi decât de la mică distanță.
Fiecare salt se termină în mici bazine săpate în stâncă, destul de adânci încât la vreme de vară să te îndemne la scăldat, unde apa își mai trage nițel sufletul înainte de următoarea încercare.
Ultima cascadă este și cea mai înaltă, nefiind însă o cădere continuă de 20-25 de metri ci o curgere aproape verticală ruptă în două locuri de mici praguri.
Nu știu cum este mai sus ori cum se vede din vârful cascadei pentru că peretele stâncos era foarte ud și acoperit de mușchi pe care nu-mi era teamă să urc ci să cobor.
Un traseu ocolitor pe versanți ar fi însemnat timp pe care nu mi-l puteam permite în acea zi, însă a rămas ca sarcină nedusă la capăt.
Nici această porțiune a văii pe care se află cascadele superioare nu are aspect de chei propriuzise, ba chiar îi mai largă decât cea inferioară, însă este foarte pitorească și sălbatică. Nu sunt drumuri și nici semne că aici piciorul omului ar fi pus drujba și nici consacratele gunoaie aflate pe toate traseele străbătute de ”turiști”.
