DN 1R sau Transursoaia este chinga ce ține unite Huedin, păzitor al copilăriei Crișului Repede, și Albac, străjer al adolescenței Arieșului. Localnicii l-au botezat cum au știut ei și e mai bine așa. Dacă avem Transfăgărășan, Transalpina, Transrarău și alte transuri, de ce n-ar fi și o Transursoaie?
Drumul pornește din Albac și urcă ușor pe valea care desparte Munții Bihor de Muntele Mare, direct spre miazănoapte până la Horea, după care, parcă deoadată se mânie și începe să se cațere abitir pe pieptul muntelui.
Când ajunge la Mătisești e aburcat bine deasupra văilor, iar coastele se văd împestrițate de case și grădini. Nici nu știi ce să faci. Oprești și caști gura uimit de frumușenia locului, ori ești concentrat pe covrig, că nu le poți face pe amândouă odată. Drumul e îngust și tare poznaș. Ba o ia la stânga, ba nu-i mai place și se-toarce la dreapta și urcă până aproape de 1400 m altitudine în pasul Ursoaia (de unde i se trage supranumele).
După ce trece de șaua Ursoaia, coboară grăbit spre Poiana Horea, apoi urcă iar ușor spre barajul de la Beliș-Fântânele. În 2015 nu era asfaltat în zona Poiana Horea – pasul Ursoaia, însă în 2018, când am trecut ultima dată pe acolo era asfalt continuu peste tot.
Din Beliș, DN 1R merge spre Huedin, însă, undeva, pe culme, se desprinde drumul turistic DC 121 care coboară la Răchițele peste Dealul Boții. Îngust, bun, înșelător, frumos, DC 121 te duce o vreme pe culme, de unde se vede lacul, apoi se lasă vijelios până la Răchițele. De la intrarea în sat cobori un pic, apoi poți merge spre cascada Vălul Miresei pe drum asfaltat, iar în zona de protecție pe jos vreo 15-20 de minute. Tot din Răchițele se poate ajunge la Padiș prin Doda Pilii, dar drumul nu e bun pentru mașini obișnuite (nu era în 2018).
Frumusețea de Transursoaia se oprește la Huedin, de unde ai alte opțiuni, despre care voi vorbi altă dată.
Asfaltat în întregime din 2016, îngust destul, DN 1R, în cei 80 de km, îți poate oferi o vacanță la care nu te-ai fi așteptat.
