„Feciorii din Poieniţa,
Taie caşul cu nojâţa
Şi mălaiu’ cu toporu,
De să dărâmă cuptoru…”
Dacă ar fi să-l întrebaţi pe subsemnatul care este inima ţinutului pădurenilor, aș răspunde fără ezitare că Poieniţa Voinii, locul în care a venit pe lume Drăgan Muntean, artistul cu drag şi dor de pădureni, plecat la îngeri prea devreme. Toată viaţa sa de artist a dedicat-o locurilor natale şi a apucat să lase în urma sa un muzeu în propria casă şi un festival „… pe dealul Cornetului, să dăm drumul jocului…”.
Am intrat în sat cu emoţie, într-o zi de sărbătoare după prânz. Câţiva tineri frumos îmbrăcaţi, dar nu în straiele locului, se îndreptau spre undeva, probabil la o petrecere. Casa-muzeu am găsit-o, dar, din păcate, nu am aflat pe nimeni care să o deschidă. Am plecat cu gust amar.
În partea de răsărit a satului, chiar la ieşire, pe o colină, se află biserica de lemn, ridicată în doar doi ani, între cele două mari războaie (1931-1932), pe locul unei alte biserici din bârne, rău stricată de trăznet în 1911.
Biserica are formă de cruce, cu pridvor deschis, din lemn, ce protejează intrarea, o turlă octogonală şi clopotniţă ca un turn ridicat deasupra pronaosului. Nu era deschisă la acea oră, însă am admirat-o din exterior, iar ce ne-a impresionat cel mai mult au fost ştergarele aşezate la fereşti ca un V cu vârful în sus.
Mai apoi, drumul pietruit urcă pe sub o culme pietroasă după care se deschide larg o poiană unde se ţine an de an (excepţie 2020) festivalul pădurenilor. Undeva sus, pe o mică platformă, cineva căuta comori cu un detector de metale. Noi căutam altfel de comori, cu alte metode…
De aici drumul coboară continuu până pe malul Cernei, iar înainte de următorul sat întâlneşti din nou asfaltul. Chiar la intrarea în Ruda îţi sare în ochi o construcţie impunătoare, din piatră. Este biserica satului şi am intrat să o vedem. Era închisă, la rându-i, iar în cimitirul din faţă o bătrânică se chinuia amarnic să smulgă buruienile de pe un mormânt. Am intrat în vorbă cu ea şi mi-a spus că îşi curăţă mormântul, că n-a avut vreme până acum şi or crescut buruieni mari, dar al bărbatului decedat (soţului) era frumos aranjat că nu se cuvenea să fie altfel.
Am întrebat-o dacă se mai ţin slujbe şi cu părere de rău mi-a zis că nu, de vreo doi ani. Că au avut preot bun, dar l-o lăsat muierea şi nu mai putea sluji, aşa că aşteaptă să vină altcineva că azi-mâine or muri şi nu mai apucă o slujbă la biserică. O undă de speranţă i se mai citea totuşi în glas şi în priviri la gândul că un nepot al dânsei ar putea veni aici preot, să păstorească puţinii bătrâni rămaşi.
Înainte de Ghelari, într-un loc mai drept, s-a ridicat un observator turistic din vârful căruia poţi admira întreaga panoramă a locului şi ale cărui trepte erau bine protejate contra intemperiilor cu un strat gros de coji de seminţe rămase probabil de la un eveniment cultural.
În Ghelari ar fi mai multe locuri de văzut, însă noi, strânşi de timp, am ţinut morţiş să-l vedem pe cel mai impunător, biserica numită Catedrala Pădurenilor, făcută din cărămidă, iar curtea pavată cu marmură. Nu ştiu dacă era cazul şi locul pentru o asemenea construcţie, dar cine-s eu să judec?
„Prima biserică despre care se ştie, a fost construită din lemn, însă a fost demolată în secolul al XIX-lea. O altă biserică din piatră (care există şi astăzi) a fost ridicată în anul 1770 de feudul din Govăjdia (un sat învecinat), ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru vindecarea soţiei sale de o boală grea în urma unei Sf. Taine a Maslului, făcută de preoţi ortodocşi (religia feudului Berenoi Gheorghe fiind calvină). Pictura are o semnificaţie aparte: imaginile ilustrând scene din Săptămâna Patimilor, iar ostaşii ce-l batjocoresc pe Hristos poartă straiele popoarelor, care au asuprit poporul român din Transilvania de-a lungul veacurilor. În anul 1939, noul preot al Ghelarului, având în vedere numărul în creştere al locuitorilor satului a început construcţia unei mari şi monumentale biserici. Acest preot, Nerva Florea, era originar dintr-un sat din Munţii Apuseni. Sfinţia Sa mărturisea că în 1927, când a terminat Institutul Teologic din Sibiu, după absolvire stând pe o bancă din parcul institutului a avut o revelaţie, un glas exterior conştiinţei lui a grăit spunându-i: „unde te duci să zideşti o biserică măreaţă”. După aceasta profesorului Nerva i s-a ivit în vis întreaga construcţie până în cele mai mici detalii arhitecturale. Ajuns în Ghelar îşi pune în aplicare „porunca divină”, în septembrie 1939 apucându-se de construcţia a ceea ce Dânsul numea după viziunea avută „o biserică măreaţă”. Preotul Nerva Florea a fost acela care a realizat proiectul, a supravegheat ridicarea bisericii, totul făcându-se conform revelaţiei divine. Aşa se explică faptul că a fost singurul „inginer” al şantierului de construcţie. Biserica a fost ridicată pe locul numit „Deal” în centrul satului lângă vechea biserică din piatră. A fost nevoie de 100 kg de dinamită pentru a se nivela locul de construcţie, acesta fiind muchia unui deal de piatră. În septembrie 1939 se pune piatra de temelie a bisericii, săpându-se fundaţia. Din nevoie de bani s-a organizat în comună un cor mixt care împreună cu fanfara Ghelarului (înfiinţată la sfârşitul sec. al XIX-lea) a făcut un tur al ţării, pe la marile întreprinderi pentru a strânge banii necesari construcţiei.
Până în anul 1945 zidurile bisericii erau înălţate la cota 3m.
În perioada 1945-1955 lucrările la biserică s-au oprit datorită prigoanei comuniste căreia i-a căzut pradă şi preotul Nerva. Acesta a fost arestat (nu i s-au putut pune cătuşele pe mâini pentru că nu se închideau) şi întemniţat, dar eliberat pentru că nu i s-au putut găsi acuzaţii. Din 1955 s-au reluat lucrările, biserica fiind terminată în 1973 când, la 3 nov., a fost sfinţită. Construcţia este făcută din cărămidă cu zidurile de peste 1 m grosime, stilul de construcţie fiind cel de „cruce cerească”. Arhitectura îmbină mai multe stiluri, specialiştii neputându-se pronunţa. Este un stil propriu. Biserica are şapte turle, două în faţă cu o înălţime de 47 m, cel mai impunător fiind cel din mijlocul bisericii-cupolă. Sacrificiile localnicilor pentru construcţia bisericii au fost multe. Materialele se aduceau cu trenul până la baza dealului pe care este aşezat Ghelarul, iar de acolo cu carul cu boi. Alteori se trăgeau cu un plan înclinat, erau transportate din nou cu trenul prin galeriile de mină, apoi cu un funicular (construit special) până aproape de biserică, apoi cu căruţa până la locul construcţiei, aceasta pentru că singura cale de comunicaţie cu oraşul Hunedoara (aflat la 18 km) era cel menţionat. Ulterior s-a construit o şosea ce leagă Ghelarul de Hunedoara (1958). Fresca în stil „buno fresco” a fost realizată pe aproximativ 4000 de metri pătraţi. Fiecare sfânt pictat ‘se orientează’ în funcţie de persoana care îl priveşte. Iconostasul este poleit în aur, la fel ca şi icoanele, folosindu-se peste 4 kg de aur pentru această operaţiune. Pictorul principal al bisericii a fost Constantin Niţulescu. Pictarea bisericii a durat şapte ani (1960-1967), în ciuda faptului că la realizarea ei au lucrat cinci pictori.„ (sursa Wikipedia)
Din Ghelari, drumul asfaltat coboară pogan spre vale şi, inevitabil, intră în pădure, dar nu înainte de a trece pe sub un imens câmp de panouri solare.
Jos, pe malul Cernei, aşa cum spuneam într-o altă postare, îşi arată din când în când silueta biserica din fostul sat Cinciş de dinaintea construirii barajului.
Biserica catolică din Cinciş, acoperită de apele lacului şi de nepăsare, a început a fi construită la sfârşitul secolului XV de Iancu de Hunedoara a cărui mamă a fost îngropată aici, după unele surse, şi a fost terminată în 1867 odată cu construirea turnului. Astăzi, după perioade de secetă, apele lasă să iasă afară turla şi parte din ziduri ori chiar întreaga construcţie la intrarea căreia se poate greu desluşi textul: „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au ridicat acestu Turnu, si rapaluitu santa Biserica suptu Stapanirea spirituala a Ecscelentei suale mitro: Andrei B-ron de Saguna Proto; Ioanne Ratiu. Parohi confrati Ioanne, et Aron Ungur ci oboseala Obscei: la Anulu Mantuitorului 1867”.
