”Fetele de la Bătrâna,
Or vândut vara făina,
Să-și cumpere-oprege noi
Să să ducă la nedei.”
Între Cerna Hunedoreană la răsărit și râul Mureș la miazănoapte se întind culmile domoale ale munților Poiana Ruscă, fără mari năzuințe spre Înalt, mărginiți la miazăzi de valea Bistrei și la apus de râul Timiș. Nu sunt renumiți pentru măreția lor ori pentru vârfuri înalte ca vecinul Retezat, însă au altceva ce-i face unici. Pe versanții estici găzduiesc un ținut măiastru prin zestrea sa etnofolclorică, păstrată neatinsă din negura timpului și adusă din când în când la lumină de iubitori ai frumosului. Este vorba de Ținutul Pădurenilor, despre care am mai scris în mai multe rânduri, când am pășit în Alun și Poienița Voinii și m-am minunat cât de frumos poate fi acolo, sus, deasupra negurilor.
De astă dată, alte locuri aflate pe culmi mi-au bucurat ochii și sufletul. Este vorba de satul Bătrâna din comuna cu același nume aflată la limita vestică a acelui locșor minunat cântat de Drăgan Muntean cu multă patimă și dor. De multe ori am povestit cu unul, cu altul, despre acest sat și toată lumea spunea că locul unde se află este dăruit de Dumnezeu cu frumusețe peste limitele legale, însă cu trudă mare poți ajunge acolo.
Singurul drum de acces cu mașina (nu orice mașină!) pornește din Dobra, pe drum asfaltat până la Roșcani, apoi mai mult de 20 km drum forestier cu toate binefacerile lui, adică noroi, gropi, bălți și alte cele. Abia ultimii 10 km, când începe urcușul spre Bătrâna, drumul e ceva mai bunișor.
Îndată ce ieși din Roșcani se gată asfaltul, iar telescoapele și bucșele încep să crâcnească. Valea este încă largă, însă versanții se apropie din ce în ce mai mult, încărcați cu pădure deasă și bătrână, ale cărei ramuri stau îmbrățișate alcătuid tunel prin care mergi mai aproape trei sferturi din drum.
Când ajungi la cea de-a doua păstrăvărie, un podeț trece râul și se continuă drept înainte cu drum de pământ, iar indicatorul aflat lângă pod îți spune că mai sunt 5 km până la Fața Roșie. Drumul principal cotește spre stânga, urmând malul drept al apei, iar un alt indicator te încurajează că mai ai doar 20 km până la Bătrâna sau 30 km până la Vadu Dobrii.
Ne așternem binișor la drum, estimând că în trei sferturi de ceas om fi sus. Axe împroașcă cu noroi în stânga și-n dreapta, chiar și pe propria caroserie, fără discernământ. Pădurea devine tot mai pogană, versanții tot mai abrupți iar malurile din ce în ce mai apropiate. Râul se zbate amarnic printre bolovanii tot mai mari, făcând spume și mare zarvă. Repezișuri din ce în ce mai dese urmate de mici ochiuri unde mai piere din volbură, apoi o ia de la capăt. Apă multă la jumătate de toamnă, limpede și rece, raiul păstrăvilor. Acolo unde nu găsește cale pe sub bolovani îi ocolește, iar unde nici una, nici alta, îi sare dând naștere la mici cascade ori chiar cataracte în miniatură.
Și uite așa, admirând strădania apei și culoarea din ce în ce mai tomnatică a frunzelor, ajungem din nou la o răscruce. Râul pe care îl urmasem până aici mai pierde din putere, adusă din stânga de un pretenuț mai micuțel, dar la fel de învolburat. Drumul spre Vadu Dobrii continuă în față încă 20 km, mână în mână cu râul ce ne fusese ghid până aici, iar noi trecem podul din dreapta și continuăm pe un drum bun, pe malul drept al afluentului. Drumul urcă serios, dar fără a pune probleme, cu porțiuni plate, tot mai sus, spre culme. Pădurea începe să se retragă, iar valea se lărgește lăsând ochiului cale liberă spre susuri, încă acoperite cu pătură multicoloră care, din loc în loc, tot mai des, are rupturi umplute cu pajiști date și ele spre auriu. Ajungem într-o poiană largă, unde o altă răscruce împarte drumurile. Spre dreapta ajungi în trei din cele patru sate ale comunei Bătrâna, iar la stânga suntem anunțați că mai avem 3 km până la însuși satul căpetenie. Ne oprim să mai facem o poză-două, apoi continuăm urcușul.
De-aici, drumul este mai bolovănos, mai brăzdat de mici ogașe, semn că și ploile au fost mai pogane. După nici 200 m, un pripor scurt, apoi găsim un izvor chiar la marginea pârâului. Ca peste tot aici, izvoarele îs îngrijite, iar apa adunată într-un vălăuț de piatră ori chiar un vălău mare făcut din beton. Pe fundul vălăuțului, mulțime de frunze captive lasă impresia că un artist le-a așezat acolo, să bucure privirea. Priveliștea începe să se deschidă, ochii aleargă până departe, peste pădurile îngălbenite iar aparatul foto încearcă să prindă măcar o părticică din liniștea pe care ți-o așează în suflet locul. Din loc în loc, câte un pâlc de molizi face mare contrast nuanțelor de galben și roșu. Doamna Toamnă și-a pus veșmintele cele de gală, făcându-ne pe toți artiști și visători. Dar numai ce domnul Ger și-a trimis vreo 2 soli mai tinerei, că destrăbălata a început a-și arunca straiele, lăsând la vedere nudități ascunse până mai deunăzi.
Continuăm urcușul, facem tare la stânga și iată-ne aproape sus. La picioarele noastre se desfășoară întreaga vale pe unde am urcat, iar pe culmile golașe încep să se vadă șuri și case și pășuni… Încă puțin și… vedem o poartă. Este intrarea în sat, iar poarta e deschisă. Un obicei vechi al locului spune că dacă vrei să intri în sat, trebuie să deschizi poarta, iar după ce intri s-o închizi la loc. În zilele noastre se pare că e tot timpul deschisă. Cine se mai dă jos din mașină să tot deschidă și să închidă la porți…? De aici începe și asfaltul!!!
Multă vreme sătenii din Bătrâna nu și-au dorit ulițe asfaltate că nu au ce face cu ele. De puțini ani primarul a reușit să-i convingă, mai ales că tractoarele, mașinile și alte utilaje fac mai puțin noroi pe asfalt.
După câteva sute de metri de drum asfaltat se intră efectiv în sat. Deasupra drumului, lângă niște grădini frumoase, se vede clădirea primăriei care arată bine, mult mai bine ca cele din sate cu pretenții. Satul este mic, așezat chiar pe culmea dealului, cu câteva case și pe pantele destul de abrupte. Așa cum îi șade bine unui șef, Bătrâna se află la altitudinea cea mai mare din toată comuna, mai aproape de Porțile Cerului sau, altfel spus, la peste 900 m altitudine.
De jur împrejur se desfășoară priveliști ce-ți taie răsuflarea. Pădurea e jos, la jumătatea culmilor, arătându-și nuanțele de sezon, de la verde la galben intens sau ruginiu. Ici-colo, câte un răzvrătit face contrast mare etalându-și haina roșie-purpurie, să stârnească pizma vecinilor ori admirația unor gură-cască.
La prima răscruce facem dreapta și urcăm până sub căciula de deal ce domină satul, pe care se află un releu GSM. Aici casele se gată, dar drumul începe a coborî printre pășuni unde chiar întâlnim o turmă serioasă de oițe cu niște namile de câini cât elefanții ca accesorii. Admirăm, facem poze și ne întoarcem. Cam la jumătatea satului văzusem la urcare o tăbliță ce arăta că pe o uliță bine coborâtoare ajungem la biserică.
Apucăm și noi pe ulița asfaltată care, după 100 m, se sfârșește brusc într-o poartă. Mai târziu aveam să mai întâlnim situația asta, cu uliță asfaltată ce se gată în poarta omului. Parcăm mașina la marginea drumului și continuăm spre biserică pe un drumeag noroios, foarte abrupt, ce făcea legătura cu o altă uliță asfaltată, însoțiți de lătrături de câini. Din cealaltă uliță coborâm printr-o poieniță pe o cărare alcătuită cu plăci de mozaic și ajungem la biserica în formă de navă, din bârne, așezată pe un postament de bolovani clădiți ce începuseră a aluneca și acoperită cu tablă. Ferestrele mici, pătrate, aveau gratii, iar în interior fiecare avea agățată câte o perdeluță albă, cu colțuri, cusută de mână.
Poarta era descuiată, așa că am intrat în curte. Trei sau patru morminte cu cruci modeste arătau că aici au trăit și trăiesc oameni simpli, cu frică și drag de Dumnezeu.
Ne întoarcem spre mașină, urcând pantele coborâte mai devreme, în aceleași lătrături, dar mai puțin convingătoare. Poate că și câinii de aici lasă porțile deschise, să vadă cu cine au de-a face. Nu știu ce-o fi dacă nu le convine ceva. Mai târziu, undeva lângă casele de mai jos, doi dulăi se tolăneau la soare, pe câmp, lăngă uliță. Când am coborât să fac oarece poze, unul alb și frumos s-a avântat spre mine lătrând, dar dădea din coadă de ziceai c-o rupe…
Când mai să ajungem pe ulița unde lăsasem vehiculul, pe balustrada parapetului drumului se sprijinea cu coatele o bătrânică, îmbrăcată simplu, cu o broboadă neagră, groasă pe cap și prinsă cruciș în față, sub bărbie. Nu mai văzusem asemenea accesoriu din copilărie, când toate femeile în vârstă purtau, mai ales în perioada rece. Mică la trup, dar cu ochi iscoditori, părea că ne așteaptă. Dăm binețe, ne răspunde și ne întreabă unde am fost. Îi spunem că la biserică și că anul trecut am stat la o slujbă ținută de preotul din sat la biserica de marmură din Alun. Auzind asta, bătrânica se înviorează și ne-ntreabă dacă nu cumva preotul era mai mic, așa, și un pic mai plinuț. Am răspuns afirmativ și ne-a confirmat că-i preotul lor. De aici s-a pornit o discuție lunguță cu femeia. Așa am aflat că ar mai fi cam 100 de oameni în sat, după spusele ei. Oficial, se pare că sunt mai puțini. Am întrebat-o dacă mai sunt tineri. O undă de tristețe i-a trecut peste chip, apoi ne-a zis că nu, adăugând, mai mult ca o scuză, că cei tineri, cu serviciul lor ”nu mai pot veni să ne ajute” și că au coborît la Dobra să-și poată duce copiii la școală. ”Dar iarna, întreb eu, nu-i greu cu zăpezile?”. ”Îi greu, dar avem primărie”, răspunde ea cu mândrie. Drumurile se curăță de câte ori e nevoie. Dar viața e grea, iar ei tot mai bătrâni. Mai au o văcuță pentru lapte, ca să nu le lipsească. ”Că nu ducem lipsă de nimic, avem de toate. Iaca pită și oloi mai cumpărăm. Da tăt ne-am muta la oraș, că-i viața mai ușoară…”.
Pe lângă garduri, prin grădini, văzusem potop de mere, soiuri despre care abia îmi mai aduc aminte și pe care nu știu cum le cheamă, dar le păstram în fân ori în groapă, acoperite cu paie, pământ și coceni, că ne băgam iarna, făceam tuneluri, să mai luăm câte un măr, că vreme de mâncare n-aveam. Ne spune că nu s-au făcut prune deloc, dar că sunt multe mere. Nici nuci nu prea s-au făcut. Când am ajuns noi tocmai găsise o nucă și o spărgea. ”Iacă am găsât o nucă, da degeaba, că nu mai am cu ce o mânca”. ”Nu s-au făcut prune, dar îs multe măceșe și au fost mure că am făcut dulcețuri pe iarnă, să nu ne lipsească.” Doctor este în sat?”, întreabă soția. ”Nu este, da avem la Dobra!” răspunde ea senină, ca și cum Dobra era colea, la o azvârlitură de nucă, nu la 30 km prin noroaie sau zăpadă.
”No, merem și noi că se face târziu. Să rămâneți sănătoasă!” îi spunem și plecăm, iar răspunsul ei ne ajunge din urmă și ne intră direct în suflet: ”Să vă deie Dumnezeu Har și sănătate!”. Ce vrei mai mult?
Stau și mă gândesc dacă n-o fi fost tot ea mai de dimineață, când am văzut o femeie culegînd nuci în grădină de sub un nuc ce putea acoperi un teren de tenis.
Oamenii ăștia ar trebui să fie veșnici…
