”Cheile Madei este o arie protejată de interes național situată în partea sud-estică a Munților Metaliferi, în județul Hunedoara, pe teritoriul comunei Balșa, ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală, tip mixt). Rezervația cu o suprafață de 10 ha, este străbătută de apele văii Balșei și are o valoare peisagistică, floristică (elemente termofile endemice) și speologică (calcare jurasice) deosebită.” Sursă Wikipedia
DJ 705 unește orașul Geoagiu din Hunedoara cu Zlatna din Alba, fiind foarte circulat până la Geoagiu Băi. Dacă nu-ți place să te bălăcești în apă cu alți zeci sau sute de vorbitori articulat sau nu-ți place la soare, recomandarea mea este să dai o fugă până la Mada și să te bucuri de liniștea de acolo, simultan cu o drumeție pe cheile Madei sau Măzii cum spun localnicii.
La intersecția cu drumul ce urcă în Geaoagiu Băi nu faci stânga, ci o ții tot înainte vreo doi-trei km. Un drum la stânga, asfaltat, bun și îngust se ridică peste livezile de pruni și te duce în satul Mada. Intrarea în chei o intuiești ușor, după pereții calcaroși ce domină valea.
Lași mașina undeva în zona bisericii, treci podul și ții malul stâng geografic, mai întâi prin sat și mai apoi prin fânețe până la intrarea în chei. Se poate ajunge cu mașina până în buza cheilor, dar drumul nu e chiar prietenos, mai ales pe timp de ploaie și trece peste proprietăți private, deci ar trebui să ceri învoire.
Mai există și problema gardurilor electrice care pot fi trecute, totuși, ușor. Pe malul stâng al râului e singurul drum de acces spre obiectiv. Cel puțin o treime din traseu se merge prin apă, așa că luați-vă încălțări de mers prin apă și apă de băut. Ar fi bine să aveți cu voi un baston pe care să vă sprijiniți (pietrele sunt alunecoase!) și cu care să ”pipăiți” fundul apei, care este suficient de adâncă în câteva locuri, mai ales după un sezon ploios.
Eu am făcut exact 2 ore dus-întors, fără grabă, cu pauze de foto, de admirat peștișori și de ascultat… liniștea. Doar apa mai sparge tăcerea, în rest 2 ore de pustietate și liniște. Nici măcar un țânțar n-am fost în stare să văd.
Cheile nu sunt foarte spectaculoase, dar sunt pitorești. Pereții de calcar nu coboară simultan să sugrume râul, speriați parcă de puterea acestuia, ci vin pe rând la întâlnire, uneori destul de dușmănos, astfel că apa i-a cam ros la bază și au apărut surplombe unde poți ascunde o căruță dacă ai cum s-o aduci aici.
Doar o porțiune foarte scurtă are pereții apropiați, iar aici apa e destul de adâncă. Eu am avut noroc că abia mi-a trecut peste genunchi. Unul dintre aspectele negative care mi-au atras atenția a fost că apa nu era limpede. Nici tulbure, ci opalescentă, semn că multe substanțe organice se scurg într-însa, venite cine știe de pe la care grajduri sau vecee.
Dovadă este verdeața care se dezvoltă pe pietrele râului. Apoi, nu poți să nu remarci mulțimea de gunoaie care n-au nici o legătură cu pădurea sau râul, pe care le întâlnești la fiecare cot: PET-uri, pungi, încălțări, ambalaje și câte altele.
Probabil că, undeva mai sus în Balșa, Mărie mergea cu merinde la cosași, dar Ion îi pusese gând rău de pradă. Atunci, Mărie s-o fi speriat și a luat-o la sănătoasa să scape de pretendent.
Și, ca fuga să-i fie mai ușoară, mai leapădă o năframă, aruncă sticla cu apă, ba chiar și carcasa de televizor cu ambalaj cu tot, că la prânz oamenii ar fi vrut să vadă știrile. Iar apa, care stătea la pândă, haț, le apucă pe toate și le tot poartă până le pierde printre pietre și crengi.
Acu, nu știm dacă Mărie și-a lepădat și cătrința, deși am văzut prin vale, ori dacă Ion o fi reușit s-o prindă, însă cert este că pe malurile râului vor crește copaci de plastic ori de lăibăruțe.
Toate puse una peste alta, a fost frumos, plăcut, reconfortant. Singurele ființe pe care le-am văzut în 2 ore au fost peștii, broaștele, fluturii, iar la întoarcere 3 familii ce se pregăteau pentru același traseu.
Din păcate, au mai fost și alții înaintea mea, dovadă fiind unele inscripții parietale frumos scrise și desenate.
