După oprirea de la Feldioara, pornim din nou la drum și intrăm în județul Covasna. Viitorul obiectiv este castelul Kalnoky din Micloșoara.
Dacă apuci de la Brașov spre miazănoapte pe DN 13, sigur ai luat ca țintă finală sau intermediară Sighișoara și nici nu se poate altfel. Cetatea Sighișoarei atrage ca un magnet.
Apoi, până a ajunge acolo, mai ai multe de văzut: Feldioara, cu cetatea și biserica evanghelică; castelul, coloanele de bazalt și lacul de mărgăritar de la Racoș;
Cetatea Rupea, refăcută și ea; un ocol mic te duce la Viscri, unde prinți și regi ai apusului vin să ne arate cât de frumos e la noi și, nu în ultimul rând, drumul în sine te îndeamnă.
Așa am făcut și eu de fiecare dată și întotdeauna mi-a plăcut și am aflat lucruri noi. De data aceasta, însă, dorind să vedem încă o dată Sovata, am căutat un traseu care să evite ruta descrisă.
De multe ori m-am întrebat cum o fi la Baraolt și de ce a fost deturnat Oltul din cursa lui spre nord întru regăsirea fratelui? Și uite-așa mi-am propus ca din Măieruș să fac dreapta, ceea ce s-a și întâmplat.
Te întâmpină DJ 131, surprinzător de bun, deși străbate trei județe, Brașov, Covasna, Harghita și se contopește cu DJ 137 chiar la intrarea în Odorheiu Secuiesc.
Bun, dar ce poți vedea pe un asemenea traseu? Păi, în primul rând, mulțime de berze care aveau case aproape pe fiecare stâlp. Nici pe valea Hârtibaciului nu am văzut așa densitate de cuiburi de aducătoare de prunci.
Apoi, pitorescul locurilor, ordinea și curățenia de pe marginile drumurilor și ale apelor te fac să crezi că ai trecut în altă lume și începi să le dai dreptate celor ce bârfesc că vecinul nostru Orban al maghiarilor îi ajută intens pe conaționalii lui din ”secuime”.
Părerea mea este că probabil în zonele locuite de secui și maghiari se face contrabandă cu bun simț și conștiință, aduse nu știu de unde și donate oamenilor de rând.
Vă mai spun că pe drumul ce unește Bălăușeri de Târnăveni, tot județean, am trecut printr-un sat de țigani, evident vorbitori de limbă maghiară, iar pe lângă drum, șanțurile, trotuarele și zonele verzi erau curate lună.
Ba chiar am văzut o fătucă frumos îmbrăcată în țoale specifice și cu părul împletit cu fundițe, curată și neîmbufnată, care mătura de zor trotuarul, deși era o zi de luni.
Dar să revenim la traseu, care îți oferă multe, dacă le cauți: Muzeul Vieții Transilvănene, Cheile Vârghișului, Galeria Porților Secuiești, Parcul Minitransilvania, Inima lui IIsus, Corund, Praid, Sovata…
Nu departe de locul în care ne-am abătut de la drumul național găsești satul Micloșoara, așezat pe malul drept al Oltului, chiar sub poalele dealurilor, component al orașului Baraolt.
Aici se află un castel al familiei Kalnoky, veche familie nobiliară maghiară cu o istorie de jumătate de mileniu, recondiționat de Tibor Kalnoky cu ajutor financiar european și introdus în circuitul turistic ca muzeu al vieții transilvănene.
Evoluat dintr-un fost conac de vânătoare, muzeul își propune să aducă la cunoștința doritorilor modul de viață al familiilor nobiliare transilvănene.
În fiecare sală se găsesc obiecte autentice de mare valoare istorică și artistică, moștenite sau cumpărate în acest scop, de la arme autentice rămase din luptele duse de Kalnoky cu turcii…
…la scrinuri, sobe spectaculoase, reconstituiri ale vestimentației de epocă, sau chiar un pian Streicher original, același model pe care îl folosea și Johannes Brahms.
Muzeul este organizat pe săli, fiecare cu specificul ei, decorate cu mobilierul adecvat și diverse obiecte ce făceau parte din ”jucăriile” domnilor și doamnelor, reproducând destul de fidel epocile la care se referă (secolele XVII – XIX).
Una dintre săli este ”Casa Doamnei” care reprezenta rezidența stăpânei, realizată în stil renascentist târziu și baroc timpuriu, cu obiecte pentru cusut și brodat, sticlărie, cărți, având chiar un colțișor amenajat doar pentru citit și brodat.
Pe de altă parte, ”casa stăpânului” este tapetată cu covoare turcești, aduse din Anatolia, iar pe pereți sunt expuse arme din luptele cu turcii.
Într-o parte, un raft cu cărți, semn că știau să citească, o măsuță de lucru și nelipsitele draperii grele, impresionante.
Însă cel mai mult îți atrag atenția sobele, adevărate minuni realizate din teracotă.
În pivnița castelului, transformată în sală de evenimente, este redată atmosfera unei bucătării din secolul XVIII.
Vizitele se organizează din oră în oră. Trebuie să fii la fix acolo, altfel pierzi grupul.
Ghidul, o doamnă muzeograf, oferă explicații generale iar contele însoțește discret grupul.
Acesta interacționează arareori cu vizitatorii, dar nu refuză să răspundă la întrebări chiar dacă româna lui lasă de dorit.
Intrarea în curtea castelului se face direct din șosea, iar puțin mai jos se află o parcare, cu un băruleț și o sală amenajate rustic, unde se poate bea un suc sau se poate servi masa și unde se pot cumpăra și biletele.
Un loc despre care nu am știut și pe care mă bucur că l-am descoperit. Oamenii sunt amabili.
Niciodată, la intrare în magazine sau oriunde altundeva, nu am fost întrebat ce doresc în maghiară. Întotdeauna în română.
La toate întrebările puse mi s-a răspuns în română deși se vedea clar că sunt vorbitori de maghiară.
Vizitați locul și nu veți regreta.
