Călătorie la Valea Rece, jud. Harghita

Chiar la hotarul județului Harghita, în comuna Lunca de Jos, pe un afluent al Trotușului, se află un superb sat dăruit de Divinitate cu frumusețe peste limitele legale. Și satul și valea se numesc Valea Rece. 

Odată hotărât că Valea Ghimeșului este locul unde urma să ”cheltuim” cele 4 zile de concediu comun, vine vânătoarea de cazare. Nu cred că o să fie probleme, zic eu, sunt multe pensiuni în zonă.

După ce studiem aprofundat harta, luăm hotărârea că în Lunca de Sus ar fi cel mai bine, pentru simplul motiv că e ”de Sus”. Îl trezim pe prietenul goagăl, căutăm pensiuni și încep telefoanele.

”Ne pare rău, dar nu mai avem locuri în perioada dorită de dumneavoastră” este răspunsul invariabil. Fără excepție, tuturor le părea rău și nu înțeleg de ce! Păi, ar trebui să se bucure că au clienți plin și mai sunt și alții ce stau la coadă…

Eh, nu-i nimic, e bine și la Lunca de Jos, chiar dacă e mai jos. Reluăm telefoanele, iar ei reiau același răspuns: ”Ne pare rău…”!! Fratele meu, aveai impresia că suni la același număr și-ți răspunde aceeași persoană.

Ce facem? Uite, mai este un sat până la Ghimeș-Făget. Se chemă Valea Rece. Poate găsim ceva aici. Încercăm să ne convingem reciproc că este peste mână, sau cel puțin așa aveam noi impresia cu ochii-n hartă, dar în final acceptăm faptele.

Dăm peste o pensiune care are restaurant, precum și un nume ciudat: ”Ceangău și Farfurie de Lemn”. În maghiară sună mult mai frumos dacă știi să pronunți: ”Csángó & Fatányéros”. Telefon, apel, surpriză!

Se pare că ne-a răspuns altcineva, pentru că ne confirmă că au locuri când dorim noi, prețul e ochei, așa că facem rezervarea. Mie mi-a plăcut foarte mult, așa că la o altă ocazie, o să încerc aici din prima. Soția n-a fost prea încântată de cameră pentru că se simțea un vag miros de umezeală din baie.

Zona foarte frumoasă, oamenii amabili, mâncarea excelentă. Pita proaspătă era coaptă într-un cuptor pe lemne pe care l-am descoperit în spatele pensiunii, iar slana și brânza încă mai aveau iarbă în gură.

Am ajuns după-amiază. Până ne-am instalat a-nceput să se-nsereze. Înainte de păpică am ieșit un ceas și ceva la plimbare prin sat. Peste tot liniște de început de lume, ruptă rareori de câte un vehicul motorizat, de un lătrat sau cucurigat.

Oamenii își vedeau de ale lor, care cu văcuțele, care cu ultimele pale de fân, care cu joaca. Șiruri de căruțe pline cu fân peste care ședeau cei ce-l adunaseră se întorceau de la câmp. Pregătirea pentru iarnă începe din vară.

Dealurile cu pante abrupte pline de fânețe și grădinile bine îngrijite în care crumpii erau în plină floare dădeau locului înfățișare de gură de rai. 

Peste tot case frumoase, unele în construcție, altele fără căciulă, semn că oamenii-s harnici. Într-o poartă mai stătea agățată o boltă din ramuri de brad și rămășițe de flori, dovadă că se mai fac și nunți.

Seara, după întoarcerea din plimbare, ne-am așezat frumos la masă pentru cină, iar afară, pe terasă, o ceteră și un acordeon se-ncinseseră la niște ceardașe dimpreună cu instrumentiștii și vreo doi ”colaboratori” cam afumați și totul suna așa de fain că mai-mai să ies la joc.

Merită vizitată zona în perioada sărbătorilor de iarnă ori vara, la sfârșit de gustar, când se organizează festivalul ceangăiesc al mămăligii cu brânză, ceangăii fiind recunoscuți ca vrednici păstrători ai tradițiilor.

În general putem afirma că folclorul muzical maghiar din Moldova întrece celelalte zone maghiare în privinţa păstrării unor caracteristici arhaice și medievale, cât și în privinţa cantităţii influenţelor străine asimilate. În ciuda acestui caracter arhaic, această cultură a rămas vie și atunci când în alte zone folclorul era deja pe cale de dispariţie…” (sursa – PÁVAI ISTVAN – Folclorul muzical al maghiarilor moldoveni).

A treia zi de la sosire am vizitat cascada Javardi și ne pusesem în gând să urcăm pe vale până la granița cu județul Neamț și, eventual, să coborâm în Cheile Bicazului. 

Lipsa indicatoarelor ne-a dus pe un drum ce se găta în poarta unei gospodării lângă care se vedea că apele luaseră podul, însă oricum nu era drumul bun.

Apoi am încercat altul și ne-am blocat și abia la al treilea l-am nimerit pe cel bun, dar deja se făcuse foarte târziu și am renunțat. Foarte frumos totul, dar praful este omniprezent.

Pe marginile de drum ori prin grădinile care încă nu erau cosite, la umbră, plin de frăguțe roșii și aromate.

Eu cred că Creatorul, atunci când a croit locurile astea, s-a gândit doar la excesul de liniște și pace pe care le oferă.  

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Verified by MonsterInsights