Atunci când prinzi drag de cineva sau ceva, dorul te tot cheamă într-acolo, nu-ți dă pace, te macină. Multe locuri din țara asta ne-au rămas la inimă și multe or mai fi, numai să ne-ajute puterile. Unul dintre astfel de locuri care te cheamă ca sirenele pe Ulisse este Ținutul Pădurenilor, țara magică din munții Poiana Ruscă.
Se nimerește o zi caldă de gustar, cum au cam fost toate zilele de vară din 2022, când ne nimerim la Tămășești toți. Eu cu doamna tânjeam să plecăm pe oareundeva, dar subsemnatul tocmai rămăsese fără permis, astfel că aveam nevoie de șofer. La prima propunere primim acordul Laurei și al lui Paul și stabilim ca punct țintă Poiana Răchițelii, unde nu ajunsesem încă și aflasem pe surse că s-ar fi asfaltat drumul până acolo. Nu plecăm ca de obicei, cu noaptea-n cap. Noțiunea de ”prima oră” are cu totul altă semnificație pentru Paul. Oricum, înainte de 9 eram pe drum.
Deși se anunțaseră ploi, am pornit încrezători și Fortuna a fost de partea noastră. Cât am stat sus, pe culmi, vremea a fost superbă. Abia la întoarcerea spre Arad ne-a prins furtuna.
La ieșirea din Groș găsim un loc unde am putut opri să consumăm micul dejun și să lăsăm cățelul și pisoiul să mai ia un pic de aer. În timp ce ne alimentam, de pe un drum lateral apare o cireduță de vaci cu un însoțitor. Acesta, însoțitorul adică, poposește lângă noi cât să-și aprindă un duhan, iar la insistențele lui Paul acceptă și un sendviș orășenesc, apoi ne cam întindem la vorbă.
Aflăm de la dânsul că de Sfântă Mărie avusese loc festivalul pădurenesc de la poiana Răchițelii, care se spune că ar fi cel mai frumos și pitoresc festival al zonei, însă omul era oleacă nemulțumit că a umblat pe la toate tarabele și n-a găsit gram de duhan. Deh, fiecare cu grijile lui…
Începem imediat urcușul și, ca peste tot în Poiana Ruscă, după ce urci o vreme prin pădure, ajungi pe culmile golașe unde ochiul poate să zburde fără opreliști. Drumul intră în Cerbăl, reședința de comună, după care continuă pe culme spre Socet.
Spre stânga și spre dreapta se adâncesc văi ce despart culmile, ca peste tot la Pădureni, iar pe versanții ”ceilalți” se zăresc așezări. Din loc în loc, popasuri amenajate cu masă și bănci și scuteală de ploaie ori soare, ba chiar cu leagăne în care Cristina și Laura s-au hintat împreună cu Kiwi, atent supravegheați de Terra.
Drumul este asfaltat până la ieșirea din Poiana Răchițelii, unde un indicator îți arată că nu mai ai mult până la Vadu Dobrii. Nu vă încumetați cu mașini joase!
Undeva, în mijlocul satului, ne-am întâlnit cu un fost profesor din sat și director de școală care-și aștepta copiii să vină în vizită. Între timp am povestit multe cu el și așa am aflat că școala din sat nu mai este, toți copiii fiind nevoiți să meargă la Cerbăl, care nu-i aproape. Înainte vreme, satul era plin de copii. Oricum, e de menționat faptul că se cumpără proprietăți aici, ba chiar găsești amenajări de cazare și petrecerea timpului în mod plăcut.
În socoteala făcută acasă întoarcerea trebuia să o facem prin Feregi spre Vețel, dar domnul fost profesor și director ne-a spus că e foarte rău drumul, așa că ne-am întors pe unde am venit. Nu-i nimic. Motiv să mai facem o tură în Țara Pădurenilor.
Zi frumoasă, vreme bună, oameni faini!
