Călătorie în Cheile Râmețului, jud. Alba

Fascinante, impresionante, copleșitoare și incredibil de atrăgătoare, Cheile Râmețului te cheamă mereu, odată ce le-ai cunoscut. Prima tentativă în 2015, doar până la portal din lipsă de echipament. În 2019 le-am asortat cu Cheile Geogelului, iar în 2022 am revenit. Apoi, cine mai știe… 

Luptă mare a purtat Râmeţul cu pieptul calcaros al muntelui până a se abandona, liniştit, în apele Mureşului. Mare volbură o fi fost, muntele punând stavilă mare.

Şi acum se văd bolovani cât casa, încercând să oprească curgerea apei care n-a reuşit să-i înlăture, dar i-a îmblânzit, rotunjindu-le muchiile ascuţite şi făcându-şi treceri când pe sub piatră, când dându-i ocol.

În sens geografic, Cheile Râmeţului încep în aval de satul Cheia şi se termină la ieşirea râului dintre versanţii abrupţi, 4 km mai sus de mănăstirea Râmeţ. Accesul este ușor, pe drumul județean 750C ce leagă Teiușul de mănăstirea Râmeț.

De la mănăstire e drum de pământ, nu prea bun, încă vreo 4 km până la o poiană unde se poate parca și campa. De acolo doar pe jos.

Există două variante de parcurgere: una prin ”Brâna Caprei”, traseu descris în alt articol și cealaltă prin albia râului care este adevăratul drum prin chei.

Noi, adică Ciprian și subsemnatul, gândind că la întoarcere vom fi osteniți și ne va fi mult mai greu să facem ”Brâna Caprei”, am urcat pe cărarea de pe versantul stâng și am coborât prin chei. Aventura s-a petrecut la jumătatea lui septembrie 2019.

În 2022 am refăcut traseul, dar în sens invers. Am ajuns în Cheia uzi până la genunchi, dar a fost grozav!

Încă de la ieșirea din cătunul Cheia, apa este pusă la mare încercare. Și nu numai apa. Drumețul este la rândul lui solicitat de traversarea unor stânci imense, având mare grijă cum își alege traiectoria, să nu rămână blocat pe undeva.

Apa nu reușește să le urnească, dar în câteva a săpat scocuri care se termină cu crovuri mititele. După acest pasaj solicitant, traseul urmează malurile râului, traversările făcându-se pe bolovani sau prin apă.

E bine să aveți încălțări pe care să le puteți uda și care să nu alunece. Versanții devin tot mai amenințători în încercarea lor de a se împreuna. Cel stâng, cu expunere sudică, poartă haine din vegetație termofilă, adică iubitoare de căldură.

Celălalt versant, dreptul adică, este mai îmbrăcat , iar speciile vegetale majoritare sunt cele alpine, mai iubitoare de umbră și temperaturi modeste datorate expunerii nordice.

Din loc în loc se vede câte un mic horn lustruit de apele din timpul ploilor ce năvălesc spre râu în cascade și vârtejuri.

Traseul se adâncește și mai mult în chei, cu pasaje unde fie te cațeri pe cabluri și bride, fie îți uzi trupșorul, uneori până peste creștet. 

Noi am fost norocoși, apa era mică, așa că Miki, după ce a ratat cățărarea pe un cablu, i-a încercat temperatura. Brrr, era rece! După 10 m prin apă a avut nevoie de jumătate de oră să-și dezmorțească picioarele.

Zona cea mai spectaculoasă este cea numită ”la cuptoare”, unde malurile surplombate îți dau impresia că treci printr-un tunel. Doar o fâșie îngustă de cer împiedică împreunarea versanților.

Aici se merge pe cabluri, apa fiind suficient de adâncă. Nu intrați doi deodată pe aceeași porțiune de cablu, deși o să vedeți în mulțime de imagini acest lucru. Se poate desprinde pitonul în care este fixat cablul și e dificil de găsit echilibrul deasupra apei. Dacă respectați regula, vă crește durata de parcurgere a traseului, dar vă ferește de necazuri.

Încă puțin în aval se vede ”Portalul”, locul unde un pod natural unește malurile, rămășiță a tavanului peșterii prin care se strecura râul la începuturi, după una dintre teorii.

De aici în jos, traseul este relativ ușor, ”ureche la floare” față de ce a fost în amonte. Puțin mai jos de portal se întâlnesc (sau se despart pentru sensul în amonte) traseele triunghi albastru care coboară de pe versantul stâng (Brâna Caprei) și crucea albastră, marcaj pe care l-am urmat noi prin albie.

Cei neantrenați care urcați dinspre mănăstire ar fi bine să vă întoarceți de aici. Pentru parcurgerea întregului traseu vă trebuie echipament, antrenament și putere în brațe și picioare. 

Există postări care spun că traseul prin albie poate fi parcurs fără probleme de oricine. NU vă bazați pe asta.

Cei care vreți și puteți, luați-vă un interval de cel puțin 8-10 ore de lumină și vreme bună, ca să vă bucurați și de o vizită în Cheia, precum și de celelalte chei din amonte: Geogel, Pravului, Piatra Bălții.

Am repetat experiența la final de brumărel, 2022. Alte imagini, alte culori. Deja doamna Toamnă își cam desăvârșise lucrările. Pe jos, covor gros de frunze. Sus, în coroane, o paletă foarte largă de culori, de la verde la ruginiu, cu toate nuanțele posibile de galben și brun. Alături, de această dată, o trupă mărișoară de băieți și fete care au fost minunați. Le mulțumesc pentru participare și pentru faptul că n-o să mă certe tare dacă am ”furat” și câteva dintre pozele lor.

Astfel, se încheie o zi uimitoare, iar la sfârșitul drumeției stai și te întrebi: pentru cine o fi făcut Dumnezeu atâta frumusețe? Pentru noi, oamenii, mă-doiesc. Noi ne străduim să sluțim ce a croit Divinitatea. Dovadă stau mormanele de PET-uri și alte semne ale civilizației, îngrămădite de apă prin coturi și cotloane.

Apropos. Dacă îl știți pe cel care și-a ”uitat” folia de plastic de la sandviș agățată într-o creangă, apuneți-i să nu se îngrijoreze. E la mine, poate veni s-o ia când dorește.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Verified by MonsterInsights