După ce coborâm de la statuia lui Iisus, revenim la Odorheiu Secuiesc și intrăm pe DN 13A ce duce la Miercurea Ciuc, dar pe care urma să-l părăsim repede. În satul Brădești se desprinde DJ 138, bun spre foarte bun, care face legătura cu DN 12 în Valea Strâmbă, la NE de Suseni.
Peisajul pitoresc nu te lasă să alergi pe șosea, pentru că-ți fură privirea tot timpul. Drumul șerpuiește ușor pe valea largă a râului Târnava Mare. În amonte de Zetea valea se îngustează treptat și, după ce treci podul, șoseaua urcă binișor pe sub versanți stâncoși, împăduriți până la barajul Zetea, care captează într-un lac în formă de Y apele Târnavei Mari și ale râului Șicasău.
Noi nu traversăm barajul, ci continuăm pe DJ 138B încă vreo 4-5 km până la Vărșag, având tot timpul alături Târnava Mare, din ce în ce mai mică. Satul Vărșag se află într-o frumoasă depresiune ce poartă același nume, fiind una dintre cele mai mari așezări dispersate din Harghita, cu o suprafață totală de 77 km2.
La intrarea în sat te întâmpină o uriașă poartă secuiască, bine întreținută, iar sub drum o gospodărie în ruină, dar cu poarta încă în picioare.
Pe la jumătatea satului se vede pe partea dreaptă o instalație de prelucrare a lemnului, iar câțiva metri mai sus un podeț te trece râul și intri pe un drum pietruit, prăfos nevoie mare pe vreme de secetă. Acesta este drumul ce te scoate la cascada Vărșag, sau Cascada Secuilor, aflată la vreo doi km mai în amonte, pe un afluent al pârâului Fântâna Mare. Distanța până la cascadă poate fi parcursă atât per pedes cât și cu mașina. Zona este frumoasă, în plină dezvoltare, după cum ne-o arată vilele și căbănuțele construite sau în curs de construire. Singura problemă serioasă este faptul că totul, de la iarbă și frunze până la case și mașini, este acoperit cu un strat alb de praf ce te urmărește obsedant chiar și după ce părăsești locurile.
Imediat ce treci podul, lași în dreapta stivele de lemne din gura gaterului, iar în stânga o frumoasă grădină ce are, în apropierea pădurii câteva construcții. Una dintre aceste construcții este moara, obiectiv ce poate fi vizitat. Fiecare răscruce are indicatoare ce-ți arată drumul spre ” Csorgókő vízesés”, așa cum este denumită în maghiară, ceea ce ar putea însemna ”Piatra care plânge” în traducere foarte liberă, sau ”Cascada care se scurge”, într-o traducere literară. Sus, în pădure, chiar în dreptul cascadei, drumul se lărgește, făcând loc pentru mașinile mulțimii de turiști ce vin să viziteze locurile. Chiar în dreptul potecii ce urcă la cascadă găsești nelipsita căsuță unde se prepară și se vând vestiții kürtőskalács.
Undeva, sub Culmea lui Tálas, munții vulcanici ai Harghitei își golesc burțile pline de apă prin șapte guri, șapte izvoare cristaline, șapte frați ce se țin de mână să nu se rătăcească unul de celălat.
După nici 10 metri de la naștere, cele 5 izvoare curg împreunate printr-o mică albie săpată printre degetele-rădăcini ale molizilor ce străjuiesc lichidul dătător de viață.
În dreapta pârâului nou-născut o postată mlăștinoasă își trimite și ea firicele subțiri de apă să crească pruncul și să se facă mare. Numai că aventura tânărului râuleț în lumea cu soare e tare scurtă.
După câteva zeci de metri de bucurie și clipocit voios, o ruptură în stânca vulcanică îl face să cadă în gol 7-8 metri și, încă zăpăcit de căderea neașteptată, pe când să-și tragă sufletul și să se adune, o altă buză, de astă dată mai scundă, îl trimite din nou în gol.
Apoi, strecurat printre bolovani și trunchiuri, trece drumul și este înghițit de celălalt pârâu, mai bătrân un pic și cu mai multă experiență, ce curge pânditor pe sub culmea de pe versantul opus.
Din drum, când e apă puțină și zarvă mare, nici nu se aude căderea de apă aflată la mică distanță în pădure.
Mintenaș după ce începi să urci, se vede pânza argintie a stropilor aruncați de sus, în mare contrast cu stânca întunecată, aproape neagră. Cascada are două trepte, cea superioară fiind mai înaltă.
În partea dreaptă a căderii de apă, așa cum o privești de jos, peretele stâncos este mai abordabil, lăsând mici trepte și rupturi pe care te poți cățăra până pe platforma de sus.
Atenție, însă! Piatra este umedă, iar coborâșul este mai dificil decât urcușul. Odată ajunși deasupra cascadei, peisajul se schimbă brusc, iar liniștea începe să te pătrundă. Doar clipocitul apei se mai aude, acoperit din când în când de cântecelul unei păsări.
Nimic nu lasă să se ghicească la ce încercări va fi supus bietul pârâiaș. Urmând malul acestuia, ajungi la izvoarele-mamă și mai sus, deasupra pădurii, la locul de belvedere de unde ți se deschide o frumoasă priveliște asupra depresiunii.
Cred că iarna este un spectacol tricolor fascinant: cascada înghețată albă, stânca neagră și pădurea de molizi verde. Mi-ar face plăcere să ajung acolo cândva, în miez de iarnă…
