La mijlocul iernii lui 2020-2021, într-un final de ianuarie, pe o vreme câinească spre bunișoară făcurăm o ieșire intenționată în Cheile Ribicioarei. Cu prilejul documentării anterioare, am mai descoperit câteva obiective de interes în preajmă, cum ar fi Cheile Uibăreștilor și podul natural de la Grohot. Cum o zi scurtă de ianuarie nu-ți permite să te lungești la drumeții, am amânat valea Uibăreștilor pentru zile mai bune.
Pe la jumătatea lui Cireșar primește nevasta invitație la o petrecere în Hălmagiu, pe valea Crișului Alb, la granița dintre Hunedoara și Arad, acceptată din start. Abia apoi realizează dânsa că până acolo nu merge nici tramvai, nici tren, așa că se pune problema transportului.
De aici pornesc negocierile. Că să o duc eu, că de la Tămășești (locul unde nu ai ce vedea, dar e foarte frumos) până la Hălmagiu nu-i așa mult… Pe de altă parte, eu așteptam uichendul că tocmai se deschisese sezonul la pescuit, așa că ajungem în impas.
Soția, bun negociator, plusează. Putem lua o noapte de cazare, să nu călătorim noaptea și a doua zi, la întoarcere, poate găsim ceva de văzut… Hmmm…! Bun argument. Nu dau un răspuns pe loc până nu verific opțiunile.
Reținusem că podul de la Grohot e pe valea Uibăreștilor, așa că poate împușcăm doi iepuri… Accept, fac planul, stabilesc traseul și orarul și gata. Ca bonus, introduc printre obiectivele de a doua zi și un kil de virșli de Hălmagiu, să nu ne întoarcem cu mâna goală.
Pe DN76 (E79), în Baia de Criș, un indicator te îndrumă spre Bulzeștii de Sus (22 km). Este DJ 762, drumul asfaltat ce te duce la podul natural. Am renunțat la chei din motive de dificultate pentru anumite persoane.
Nu trebuie să străbați toți cei 22 de kilometri până la Bulzești. După ce trece prin câteva sate cu nume frumoase (Rișca, Baldovin, Rișculița), drumul începe să urce spre culme, mai întâi printre livezi și fânețe, apoi intră în pădure.
Coborârea se face numai prin pădure. Salcâmii începuseră a-și împărți florile albe, încărcate de mireasmă. Jumătate dintre ele, picate pe jos, covoare albe pe asfaltul fierbinte, iar cealaltă jumătate încă atârnate printre frunze, împrăștiind mirozne păcătoase ce amăgeau bietele albine dornice de nectar.
În vârful unei curbe foarte strânse, pe un mic platou acoperit cu iarbă, cineva a construit o filigorie micuță, prilej de hodină bună pentru drumeți. Sub acoperișul acesteia stă atârnată o bucată de palancă de cer lăcuită pe care stă pirogravat ”Podul Grohot” și o săgeată îndreptată spre o potecă ce intră brusc în pădure.
Este punctul de plecare spre râul Uibărești. Poteca coboară abrupt printre jâpii de carpen copleșiți de pădurea deasă și întunecată. Un pic alunecoasă după ploaia de ieri, își mai domolește din pantă într-o mică poieniță inierbată.
În față se ridică amenințător un vârf stâncos, acoperit cu arbuști de frasin și alte tufișuri. Am urcat până în vârful lui, dar crengile dese încărcate cu frunze nu-ți oferă nici o șansă. Se vede doar versantul opus, iar sub abruptul dinspre râu se aude zarva apei.
Poteca intră în pădure spre dreapta, ocolind țancul și punând la mare încercare genunchii. Panta devine tot mai abruptă, zgomotul apei tot mai mare și mai aproape, până ajungi pe un grumaz de piatră ce unește malurile, încordat la câteva zeci de metri deasupra apei. Este partea de sus a podului pe care îl căutam.
Noi suntem pe malul drept. În stânga noastră se vede râul ce vine năvalnic de după un cot, dispare și, ca într-o magie, apare în dreapta tot mâniat și înspumat. Acum începe drumul lui prin cheile Uibăreștilor. Coborâm cu destulă greutate pe malul apei. Abia aici îți dai seama de măreția locului.
Apa furioasă și albă de spume lovește ca un berbec în stâncile mari ce stau în calea ei. Unde nu le poate ocoli, le sare și merge mai departe, apoi intră pe sub un perete calcaros înalt de 40-50 de metri, ușor surplombat, și iese în partea cealaltă mai obosită, dar tot certăreață. În tunelul prin care trece apa e zarvă mare.
Malurile stâncoase îs foarte alunecoase, așa că aveți mare grijă când intrați. Accidentele aici pot fi fatale. Taurii albi, înspumați, gonesc drăcește printre pereți, cale de vreo 10-15 m, lăsând în urma lor picături mărunte ce zboară prin aer făcând curcubee când lumina e destulă, iar vuietul se amplifică și aleargă de colo-colo, dându-se cu capul de zidurile de stâncă, producând ecouri până ce scapă și se pierde amortizat de frunzișul pădurii.
Versantul drept este verde, aproape în totalitate acoperit cu mușchi și iederă, încât abia se mai vede zidul de la izvorul captat de vânătorii de munte la sfârșitul anilor ’70.
Unii spun că podul este o rămășiță a unei foste peșteri al cărei tavan s-a prăbușit, teorie pe care am întâlnit-o și în Cheile Râmeților. Cum legendele locului spun că aici ar fi trăit uriașii ce păzeau aurul munților, n-ar fi exclus ca unul dintre ei să fi călcat mai apăsat și să huluie tavanul.
Alte voci, mult mai puțin avizate, susțin că în România sunt doar 2 asemenea poduri naturale: cel de aici, de la Grohot și podul de la Ponoare, din Mehedinți. Ei bine, nu-i așa! Există cel puțin patru pe care le-am văzut eu: Grohot, Ponoare, portalul din Cheile Râmeților și Bolta Apei de pe Cerna hunedoreană.
Traseul este condus pe alocuri de un marcaj triunghi roșu, însă strict în zona podului nu te poți rătăci deoarece poteca este foarte evidentă. Nu știu cum este în aval, prin chei, dar o să aflu. Oricum, în zonă mai am o restanță pe canionul Topliței. Poate le combin într-o zi de vară până-n seară.
Până atunci, s-aveți drumuri și poteci bune.
