Cu poalele mantiei udate de Mureș la miazănoapte și râul Strei punând stavilă mare la răsărit, Munții Poiana Ruscă își sprijină pieptul pe coastele Țarcului la miazăzi și se pierd în luncile Timișului la apus. Dacă ar fi mai răsfirați le-am spune dealuri, deoarece înălțimile nu sunt amețitoare, ca la vecinii lor estici și dinspre sud.
Puține vârfuri trec de 1000 m, cel mai cutezător fiind Padeș, care se ridică un pic peste 1300 m. Înconjurați de păduri impunătoare la poale, și-au lăsat culmile aproape golașe, poate pentru a fi mai bine văzuți de Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri, oamenii și-au făcut așezări pe culmi, fiind siguri că acolo comunicarea cu Divinitatea nu are opreliști.
De oriunde pornești, pe oriunde te îndeamnă dorința de a ajunge sus, musai trebuie să treci prin pădure. Poate că voinicul din poveste și-a aruncat aici peria și s-a făcut pădure deasă în fața zmeoaicei, iar el și urmașii lui au trăit în liniște și neprihăniți până…, până când zmeul cel rău găsi pe dealurile astea curate marmură și în pântecele lor fier. Atunci se sfârși liniștea celor dintre păduri, pe care lumea îi numise pădureni, și începură să plece spre oraș, unde traiul era mai bun, iar pita o luai gata coaptă pe doi leuți.
Din când în când se mai ridică câte un Greuceanu, care aici s-a numit Drăgan Muntean, și le mai alină dorurile cu cântecele lui, făcând tot ce i-a stat în putință pentru readucerea măreției ținutului pădurenilor, însă cu puțină izbândă.
În țara pădurenilor se poate ajunge din mai multe locuri. Prin Dobra și Roșcani ajungi la Bătrâna, de la Rușchița cărările te scot la Padeș și Vadu Dobrii, iar din Hunedoara ai multe variante, fie prin Cinciș și Toplița, fie prin Ghelari sau Lelese, fie pe oriunde găsești un drum bun pentru mijloacele tale.
Noi am ales ziua de Sfântă Marie Mare să vedem acele locuri binecuvântate și bine am ales. Ne-am propus să urcăm pe la Hunedoara – Cinciș – Toplița, de unde să deviem pe valea Cernei la Hășdău pentru Cheile Cernei și Bolta Apei, apoi întoarcere la Toplița și pe valea Văleriței prin Vălari până la Cernișoara Florese. De aici urma să urcăm spre Bunila – Poienița Voinii – Alun și coborâre la Hunedoara prin Ghelari.
Am pornit pe o ploaie măruntă și deasă, rugându-ne doar să nu fie ceață. Primul obiectiv era Bolta Apei, renunțând de comun acord la Cheile Cernei din cauza vremii și a debitului crescut al apei.
Mulțumesc pe această cale primăriei Hunedoarei pentru multitudinea de indicatoare rutiere pe care nu le-a montat în oraș, lăsând buna sau proasta inspirație să te orienteze sau, în final, prietenul ueiz. Fac această afirmație pentru că zona Cinciș este un loc ce poate aduce avantaje orașului prin potențialul turistic din jurul lacului. Drumul e bun până la intrare în zona turistică Cinciș, unde este plin de gropi, îngustări și șanțuri de curând săpate cu intenții bune, cred.
În anii ’60 au fost demolate și inundate aici cinci sate pentru construirea barajului. Sătenii s-au mutat pe deal, în actuala așezare Cinciș, unde și-au construit case noi. Ba chiar și o parte din mormintele satelor au fost strămutate. Doar de biserici nu s-a atins nimeni, așa că acestea au rămas pe locul lor, fiind acoperite și parțial distruse de apele lacului. Vara, când este secetă, două dintre ele sunt accesibile spre coada lacului, iar la cea de-a treia, răscumpărată de statul român, îi răsare din ape doar turla. Una dintre cele la care se poate ajunge după un ocol de 1 km este biserica romano-catolică, ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, din ordinul împărătesei Maria Tereza, dar lăsată pradă distrugerilor în ultimele cinci decenii. Ruinele ei se află în fostul sat Baia Craiului, înghiţit cu totul de ape şi de pădure, şi se numără printre puţinele construcţii vizibile de pe marginea şoselei care înconjoară lacul.
După ieșirea din zona Cinciș, drumul urcă pe malul Cernei, bun și asfaltat, astfel că nici nu știi cînd ajungi în Toplița. Aici, un drum asfaltat urmează la stânga valea Cernei prin Dăbâca și Hășdău, spre Lunca Cernii. La ieșirea din Hășdău, un indicator îți arată un drum pietruit spre Vadu Dobrii. Acesta e drumul care te duce la Bolta Apei și ieșirea din Cheile Cernei, dar e destul de rău, cu gropi mari și denivelări.
Într-un cot mare al râului, lunca se lărgește și se văd clădirile unei tabere, acum închisă. Puțin mai sus, după cotul râului, se vede ce vrem noi să vedem. Oprim pe marginea drumului pentru că accesul în poiana adiacentă este compromis de pământul moale de la ploaie. Spre norocul nostru, ploaia se oprește. Îmi iau aparatul de împușcat imagini și merg să văd cu ochii mei ce este Bolta Apei. Cristina e mai retincentă, că ce poate fi așa spectaculos? Poate din cauza vremii… După 10 minute era entuziasmată!
După ce scapă din lupta cu pereții duri din chei, Cerna răsuflă ușurată că se mai poate odihni. Însă, după ce-i amăgită cu o vagă deschidere a malurilor, hop! Un perete stâncos se pune stavilă chiar în fața ei. Și dă-i luptă, piatra cu masivitate și duritate, având ca slăbiciuni doar vinișoarele de pământ dintre stânci, iar apa lovind ca un berbece, continuu, tenace, de neoprit. Și izbânda a fost a celui mai perseverent.
Apele înspumate au reușit să străpungă peretele și să-și facă drum printr-un tunel scurt. Dar nici așa nu are liniște. Când plouă mult sau se topește neaua, apele vin multe și nu mai încap în huda din stâncă, așa că se întind spre dreapta până în drum, unde, după ce strânsoarea slăbește, lasă nisip mult, loc bun de stat la soare. Deasupra albiei se creează o punte stâncoasă, acoperită cu iarbă și copaci, nu mai lată de un metru, pe care se poate trece de pe un mal pe celălalt, fără să-ți uzi ciorapii.
