Încheiem scurta aventură pe Drumul Apusenilor cu o scurtă vizită la barajul și lacul de acumulare Drăgan și, mai ales, la cascada Sebișel.
Părăsim cu părere de rău Valea Iadului, lăsând apa încă tulbure după ploaia pogană de ieri care ne-a lăsat, totuși, suficient răgaz să vedem Laia Mare, Vălul Miresei și Săritoarea Ieduțului. Abia la Iadolina și-a pierdut răbdarea și a venit multă, ca în mai la munte.
Coborâm în Remeți și în mijlocul satului virăm dreapta spre barajul Drăgan-Floroiu. În scurt timp șoseaua, foarte bună de altfel, începe a urca pieptul muntelui, scriind serpentine strânse cu scurte porțiuni drepte. După traversare, o coborâre la fel de spectaculoasă te duce la barajul Drăgan.
Când zarea se deschide și mai-mai să vezi lacul, înainte de o curbă strânsă la stânga, un drum îngust, asfaltat se întoarce la dreapta pe sub o muchie stâncoasă și intră repede în pădure, mergând pe deasupra ramurii lacului formată de râul Sebișel.
După aproximativ 3 km ajunge la coada lacului și traversează râul, dar asfaltul se sfârșise deja. După traversare continuă pe malul drept al râului. Imediat după pod, o bifurcație la stânga duce în cătunul Alunul.
Noi mergem înainte prin pădure pe drum de piatră, nu rău, până când, într-o creangă de molid pe stânga noastră o tăbliță din lemn ne anunță că suntem deasupra cascadei.
Jos, sub noi, râul se bate mânios cu stâncile. Coborârea este scurtă și abruptă, printre trunchiuri prăbușite. Se aude și zarva cascadei.
Cascada Sebișel nu impresionează prin înălțimea de la care cade apa, ci prin modul prin care o face.
Un șuvoi furios curge violent printr-un scoc strâmb din piatră și formează un bazin mare, străjuit de stânci roase, scobite, rotunjite de insistența apei.
Cadavre și schelete de molizi stau mărturie puterii potopului de apă la vreme cu ploi mari sau neauă multă.
Este un loc ideal să contempli blândețea sau, după caz, furia naturii dezlănțuite, furie pe care de cele mai multe ori o provocăm noi, ăia deștepții…
