Rimetea, satul muzeu ori satul cu două răsărituri este una dintre frumusețile ascunse în inima munților Trascăului, care te cheamă mereu, odată ce l-ai văzut…
Mulţi sunt supuşii ce plătesc toată agoniseala lor cneazului Mureş, leneş şi mofturos, căruia nu-i pasă de zbaterile lor, de luptele acestora cu munţii şi cu pietrele. Pentru a face o vizită unuia dintre cei mai importanţi afluenţi ai Mureşului, este suficient ca din Aiud să coteşti spre Buru. Distanţa nu e mare. Un pic peste 30 km, dar pe drum uiţi scopul călătoriei. Mai înainte te opreşti să admiri măreţia versanţilor calcaroşi din Cheile Vălişoarei (Aiudului), de unde nu-ţi mai vine să pleci. După un popas de o cafea sau un prânz, după cum stă cumpăna zilei, la castelul de deasupra drumului, îţi iei inima în dinţi şi pleci, fără tragere de inimă, gândind pe bună dreptate ce ar putea să-ţi mai ofere drumul, măcar pe jumătate din frumuseţea cheilor.
Şi pleci, mai mult îmboldit de partenera de drum şi de viaţă „Hai să mergem până la Buru, dacă tot suntem aici…” La ieşirea din chei, valea se lărgeşte ca un căuş în inima munţilor Trascăului, nu mai lung de 10-11 km şi nici mai lat de 3-4 km şi adăposteşte 4 sate: Vălişoara, Izvoarele, Colţeşti şi Rimetea.
Doar Izvoarele nu se află la şosea, fiind proptit în coastele culmilor între care se găsesc Cheile Plaiului pe unde te duce o potecă spre platoul Bedeleu şi Poarta Zmeilor. În Colţeşti trebuie să-ţi iei răgaz spre a vizita Cetatea Trascăului şi chiar Cheile Şipoşului, iar după atâta umblătură, la Conacul Secuiesc poţi şede la masă pentru a gusta bucatele arătoase şi gustoase pregătite de gazde.
Eu, atent la drum şi nepregătit pentru acest traseu, nu văd decât creasta calcaroasă a Pietrei Secuiului ce mă atrăgea ca un magnet. Trecem de Colţeşti şi ne îndreptăm spre Rimetea în fuga maşinii, pe un drum judeţean 107M impecabil şi incredibil de liber.
Între Colţeşti şi Rimetea se face o cumpănă de ape, iar spre nord porneşte pârâul Rimetea care creşte ca Făt-Frumos până ajunge la Arieş. Intrarea în sat dinspre sud nu te impresionează decât prin culmea calcaroasă care-l domină spre est.
Apoi ajungem în centru şi… rămânem muţi o vreme. Casele albe, îngrijite, cu obloane verzi şi pervazele pline de muşcate, furnicar de turişti, biserica ortodoxă, biserica fortificată unitariană, curăţenia, toate te fac să scoţi un neaoş uau…!.
Eu nu mai văzusem aşa ceva în nici un sat din România. Se întâmpla în mai 2017. Am revenit în august 2018 şi august 2019, ultima vizită având ca scop declarat Rimetea. Apoi, în fiecare an ne-am făcut drum prin zonă.
Rimetea se află la 24 km de Aiud, 7 km de Buru, 25 km de Cheile Turzii şi la 28 km de Turda, în partea nordică a depresiunii Trascăului, străjuită fiind la vest de culmi împădurite, iar la est de culmi golaşe, toate cu vârfuri ce se ridică abia cu 500 – 600 m deasupra văii (Cornului – 1238 m, Ardaşcheia – 1250 m, Dealul Băieşilor – 1010 m la vest, respectiv Piatra Secuiului – 1128 m şi Tarşa – 999 m, la est).
Un fenomen interesant este prezent jumătate de an, din mai până în septembrie: soarele „răsare” de două ori. Dimineaţa, razele astrului doar mângâie satul, după care trece în spatele culmii Piatra Secuiului, lăsând în umbră mare parte din vale.
Când scapă de spinarea calcaroasă, soarele luminează şi încălzeşte din nou aşezarea, prin iulie-august chiar răzbunător. Din acest motiv, Rimetea a fost numit satul cu două răsărituri.
Au fost găsite monede romane din timpul împăraţilor Antoninus Pius şi Maximinus Thrax, dovadă că zona era populată încă din primii ani ai mileniului. Prima atestare documentară datează din 1257, cu numele Toroczcko.
Datorită zăcămintelor de fier din zonă şi a exploatării acestuia, localitatea cunoaşte o continuă dezvoltare, astfel că în 1666 devine oraş.
La începutul anilor 1700, Rimetea era unul dintre principalele centre de prelucrare a minereului din Transilvania, cu 16 cuptoare de topit şi 16 ciocane hidraulice, dar la sfârşitul secolului al XVIII începe declinul.
Unul dintre motive a fost concurenţa topitoriilor care se dezvoltaseră la Hunedoara şi Reşiţa, dar şi secătuirea zăcămintelor. Astăzi doar la muzeul din sat mai găsiţi semne ale meşteşugurilor medievale. După anii ’90, regiunea începe să-şi revină încet, datorită turismului şi, mai ales, datorită faptului că locuitorii, majoritate maghiari unitarieni, au ştiut să conserve patrimoniul moştenit, fără să intre cu betoane şi termopane moderne care sluţesc astăzi sute de sate româneşti.
În 1999 localitatea Rimetea a fost distinsă cu premiul „Europa Nostra” al Comisiei Europene pentru conservarea patrimoniului cultural material.
Proiectul de conservare a patrimoniului derulat la Rimetea a fost primul proiect de acest tip din România distins cu premiul Comisiei Europene, astfel că se poate vorbi astăzi despre un sat-muzeu.
Mulţi dintre săteni au semnat angajamente că nu vor schimba nimic din arhitectura locuinţelor pe care doar le întreţin, valorificând ceea ce au moştenit în defavoarea unor construcţii noi, „moderne”.
La fiecare vizită sau trecere prin sat m-a uimit numărul mare de turişti, copleşitor de mulţi din Ungaria. Probabil că pentru noi e mai bine şi mai frumos în ţările mai calde, nefiind capabili să punem în valoare sau să apreciem ce avem.
O săptămână petrecută aici te rupe de tumultul şi involburarea vieţii zilnice şi nu-ţi ajunge pentru a „pune ochii” pe toate frumuseţile zonei: Cheile Vălişoarei, Cheile Plaiului, Cheile Şipoşului, Cetatea Trascăului, Piatra Secuiului, Pădurea Vidolm, mănăstirea Rimetea, Valea Inzelului sau Valea Racilor din Poiana Aiudului ori pur şi simplu un circuit pe culmile vecine.
Într-o zi de vară se poate parcurge dus-întors traseul spre platoul Bedeleu şi Poarta Zmeilor. Dacă nu eşti dependent de maşină, îţi poţi oferi o drumeţie „neuitabilă” la Huda lui Papară și Vânătările Ponorului ori la Cheile Râmeţului.
Deşi există zeci de pensiuni, foarte greu găseşti cazare, mai ales în sezon. Eu nu am reuşit să prind o cameră în august, deşi am încercat din iunie.
