Rezervația Vânătările Ponorului (Vânătarele Ponorului) este situată la marginea sud-vestică a culmii calcaroase Bedeleu din Munții Trascăului la confluența văilor Ponorului, Poienii si Seacă. Administrativ este împărțită între satul Vale în Jos, comuna Ponor și satul Dumești, comuna Sălciua, județul Alba.
Am dat gata Cheile Runcului, Cheile Pociovaliștei și Cheile Poșăgii, iar o fomică din ce în ce mai zdravănă bântuia trupurile noastre obosite. Luăm decizia să ne hrănim undeva, la un restaurant, mai ales că era și sărbătoare.
Imposibil să nu găsim ceva, zic eu optimist. Ultima variantă era să mergem la pensiunea la care aveam cazare, dar am exclus-o, fiind doar ora 15. Urcăm pe valea Arieșului spre Sălciua. Nimic. Ajungem în Sălciua și ne iese norocul în cale. Pensiunea Poarta Zmeilor, cu restaurant. Încercăm. Pustiu. Doar un cățeluș în curte, nu mai mare ca un vițel, ne lătra printre scândurile gardului. Abandon.
Întrebăm pe cineva și ne îndrumă spre Popasul Sălciuan. Aici, miros de mâncare că-ți dădea sângele pe nas. Clienți nu prea mulți. Intrăm și ne exprimăm dorința gurmandă spre două pizza. Și poc! Răspunsul vine agale, în dulce grai moțesc: ”Nu mai luăm comenzi că avem de făcut 70 de pizza până la 6”.
Hotărâm să luăm ceva la pachet din magazinuțul de alături. Zis și făcut. Două cornuri, trei roșii, ceva șuncă și un pic de cașcaval. Negătite. Afară cam umezeală. Plouase mărunt toată dimineața, iar negurile împiedicau privirea să urce spre culmi. Hotărâm să mergem totuși până la punctul de belvedere Sălciua-Dumești.
Întreb cum e drumul și ni se răspunde că-i asfaltat. Trecem Arieșul și la bifurcație facem dreapta. După câteva sute de metri se gată asfaltul, drumul pare că se înfundă. În schimb, o ulicioară asfaltată trece râul.
O urmăm încrezători și imediat urmează o pantă abruptă, iar drumul e atât de îngust că n-am avut loc să depășesc o furnică. Ajungem la vârful pantei, iar după câteva bucle prin pădure, în coborâre, se gată asfaltul și drumul, iar în față ni se deschide o frumoasă vedere spre capătul din amonte al satului. Câteva văcuțe pășteau iarba udă, altele dormeau cuminți, iar noi hotărâm să luăm o gustare pe capota mașinii. N-apucăm să despachetăm că mai apare o mașină. Rătăciți ca și noi, pentru că era evident că nu aici trebuia să ajungem. Mâncăm, tragem o dușcă de apă și ne întoarcem la podeț, unde facem dreapta pe drumul neasfaltat la care renunțasem inițial și surpriză! După 50 de metri, drumul face brusc stânga și se asfaltează la loc, urcând în serpentine strânse prin pădure de stejar la început, apoi tufișuri și arbuști, după care apar grădini cu pruni și adăposturi acoperite cu paie. În final ajungem sus și spre norocul nostru ceața nu se mai împotrivea privirii, iar în jurul nostru se deschide o panoramă incredibilă! Valea Arieșului pe o distanță apreciabilă, cușme de dealuri acoperite cu iarbă, vedere spre abruptul Bedeleului, toate la doar o răsucire a gâtului.
Jos, sub noi, se vede cătunul și pensiunea Sub Piatră și despicătura peșterii Huda lui Papară. Ochii năzuiesc și spre Valea Poienii, încercând să ghicească unde se află Cheile Râmețului la care se poate ajunge per pedes în 3-4 ceasuri. Șuri părăsite, unele parțial prăbușite, se arată ici-colo, iar undeva, în fața noastră se vede înșeuarea care desparte Huda lui Papară de Vânătările Ponorului.
După ce reușim să închidem gurile mirate, continuăm pe drum de pământ ce coboară spre acea înșeuare. Aici oprim, găsim un loc unde să lăsăm mașina fără să deranjeze și ne pregătim să coborâm spre Vânătări, mai ales că mai sus ne întâlnisem cu cineva care tocmai urca de acolo și ne-a arătat câteva imagini și filmări grozave. Numai bine că începe și ploaia, o ploaie deasă, grea, cum numai la munte ai noroc să întâlnești, însă nimic nu stă în calea hotărârii noastre. Ne învelim în pelerine și coborâm. Poteca se lasă vertiginos peste panta înierbată, iar ploaia crește riscul de patinaj, dar nu sunt probleme. Încălțările funcționează corect. Jos se vede o groapă și un perete de stânci brăzdate de dungi vineții, de unde vine și numele locului.
Aproape de limita pădurii, o pereche de tineri ne sfătuiește să ne echipăm cu bețe zdravene, pentru că pe poteca din pădure se alunecă rău. Într-adevăr, așa era. Am înaintat mai greu ca pe gheață. Se aude din ce în ce mai puternic zgomotul căderii de apă, iar peretele stâncos apare tot mai impunător.
Deasupra hăului, salvamontiștii au amenajat un balcon de unde se vede bine totul. Jos, gura peșterii Dalbina și avenul în care se pierd apele a trei pâraie: Ponor, Valea Seacă și Valea Poienii. Ultima se prăvălește aproape o sută de metri din înaltul stâncilor printr-un canion îngust ce se termină cu o cascadă de aproximativ 25 m, după care dispare.
Apele celor trei văi și-au construit căi subterane și ies la lumina zilei prin peștera Huda lui Papară. Când vin ploi mari pâlnia nu poate primi toată apa, mai ales că se înfundă cu pietre, pământ și crengi, astfel că se formează un lac temporar. Sub presiunea apei, stavila cedează, iar apele se prăvălesc în afunduri și ies furioase în partea cealaltă a muntelui, de multe ori inundând satul Sub Piatră și tot ce se află sub el, iar oamenii se miră de unde amar vine atâta puhoi de apă, că doară a fost senin toată ziua!
Așa au apărut legendele despre șolomani, niște balauri gigantici care trăiesc în peștera Huda lui Papară, iar când le vine chef de scaldă se aruncă în lacurile subterane ale căror ape se revarsă peste maluri și-i sperie pe oamenii de afară.
Cu timpul, au apărut curajoși care intrau în peșteră să se lupte cu șolomanii și să-i alunge, curajoși pe care oamenii i-au numit solomonari.
Din șaua de deasupra dolinei ce adăpostește peștera Dalbina și cascada se poate ajunge în jumătate de oră la pensiunea Sub Piatră, în 3-4 ore la Brădești și Cheile Râmețului, cam tot atât faci și peste Bedeleu spre Cheile Plaiului. În Sălciua se ajunge fie prin cătunul Sub Piatră, fie pe drumul asfaltat pe care am urcat.